|
de Nichita Stănescu
(1933 – 1983) Singuratecă ea mă aşteaptă să-i vin acasă. În lipsa mea ea se gândeşte numai la mine, ea cea mai dragă şi cea mai aleasă dintre roabele sublime. Ei i se făcea rău de singurătate ea stă şi spală tot timpul podeaua pînă o face de paisprezece carate şi tocmai să calce pe dînsa licheaua. Ea spală zidul casei cu mîna ei şi atîrnă pe dînsul tablouri ca să se bucure derbedeul, e-hei căzut de la uşă-n ecouri. Ea îşi aşteaptă bărbatul beţiv ca să-i vină acasă şi degetele albe şi le mişcă lasciv pentru ceafa lui cea frumoasă. Pregătindu-i-le de dezbătat ea ţine în boluri şi zeamă acră, părul lung şi negru şi-l întinde de la uşă spre pat să nu greşească bărbatul niciodată drumul predestinat.
0 Comments
de Nichita Stănescu
El a întins spre mine o frunză ca o mînă cu degete. Eu am întins spre el o mînă ca o frunză cu dinţi. Eu am întins braţul ca o ramură El şi-a înclinat spre mine trunchiul ca un măr Eu mi-am înclinat spre el umărul ca un trunchi noduros. Auzeam cum se-nteţeşte seva lui bătînd ca sîngele. Auzea cum se încetineşte single meu suind cu seva, Eu am trecut prin el. El a trecut prin mine. Eu am rămas un pom singur. El un om singur. O mie şi una de poezii româneşti vol. VII, antologie de Laurenţiu Ulici – Bucureşti, Editura DU Style, 1997 de Nichita Stănescu
În fiecare scorbură era aşezat un zeu. Dacă se crapă o piatră, repede era adus şi pus acolo un zeu. Era de ajuns să se rupă un pod, ca să se aşeze în locul gol un zeu, Ori, pe şosele, s-apară în asfalt o groapă, ca să se aşeze în ea un zeu. O, nu te tăia la mînă sau la picior, din greşeală sau dinadins! De îndată vor pune în rană un zeu, ca peste tot, ca pretutindeni, vor aşeza acolo un zeu ca să ne-nchinăm lui, pentru că el apără tot ceea ce se desparte de sine. Ai grijă, luptătorule, nu-ţi pierde ochiul, pentru că vor aduce şi-ţi vor aşeza în orbită un zeu şi el va sta acolo, împietrit, iar noi ne vom mişca sufletele slăvindu-l… Şi chiar şi tu îţi vei urni sufletul slăvindu-l ca pe străini. O mie şi una de poezii româneşti vol. VII, antologie de Laurenţiu Ulici – Bucureşti, Editura DU Style, 1997 de Nichita Stănescu
E vederea ta o muscă şi auzul meu pitic Inima îmi e moluscă tu, nimic. Mă usuc pe plaja minţii cum de aer o icoană cum odinioară sfinţii stând în strană Şi rămâne doar un scaun de din lemn cioplit cu ifos Ah, doresc să vie-o boală vre o ciumă, vre un tifos şi să mori căzînd din aer chiar la mine peste stern şi să mă cuprind-un vaer fără lacrimi şi etern. de Nichita Stănescu
Tinerilor, voi suavi lungani, existenţa voastră cea melodioasă iscăleşte farmecul acestor ani, pâinea parcă-o face mai gustoasă. Ce-au visat bătrânii luptători, sângele jertfit să schimbe-o lume, se-mplini de zece ori şi-i firesc acum ce-a fost minune. Chipeşă, de-aceea, fantezia voastră are-n ea un nu ştiu ce tulburător, pentru crinul lunii cristalină glastră, pusă-i la fereastră-n văzul tuturor. Şi de-aceea, poate, primăvara mai curată-i şi mai fragedă, prin ani. Vă priveşte-ndrăgostită ţara, Tinerilor, voi suavi lungani. de Nichita Stănescu
Frumuseţea trebuie apărată cu dinţii, cu cei muşcători, cu Suhardul, cu Mehedinţii, cu păsările plouate din nori. Inima mea este o cireaşă prietene, eu am o inimă de pom. Ţine tu, în braţe, soarele în faşă, zburatul luminii atom. Această lumină plângândă haide, să-i dăm lapte de capră, mâncarea dintre mâncăruri cea mai blândă Şi cea mai aspră. de Nichita Stănescu
Dacă pietrele ar fi ca oasele ah cum ar creşte cum ar da degete… Dacă păsările ar fi ca aerul, numai pe ele le-am respira numai pe ele… Şi dacă valurile ar fi ca mările, ah cum ne-am duce ah cum ne-am mai duce. de Nichita Stănescu
Arbor invers, cu rădăcinile-n vânt, cu tălpile late ca frunza platanului, aproape plutind, abia atingând anotimpurile anului. Cu mâinile crestate ca frunza de stejar, cu trunchiul cu scorbură-adâncă în care dorm urşii cu capul în jos, în zadar spre-un cer de pământ vrând s-ajungă. Mereu cu creierul gol, cu ideile Răsfirate ca pe-un deal pomii rotaţi, dus în nori, în scânteile celor neluminaţi. Văzut ca în apă, mereu, şi foşnind de un vânt de pământ, cu rădăcinile înfipte în curcubeu şi-n culori ce nu sânt. Arbor invers am rămas, rupt din sfera cu sfera aceasta aidoma, geamănă… Şi totul îmi pare ştiut, dar nimica din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă. de Nichita Stănescu
Omul este frunza văzută de om. Omul este floarea mirosită de om, omul este calul călărit de om, omul este piersica gustată de om. Omul este marea pipăită de om. Omul este roata, Omul este laptele de capră băut de om. Omul este răsăritul soarelui deasupra omului. Omul este visul de noapte, Omul este plăcerea cerului albastru văzut de om. Omul este zborul păsării zburat de om. Omul este cuvântul vorbit de om. Omul este cuvântul înţeles. Omul este cuvântul citit de om. Omul este cuvântul neînţeles. Om este cuvântul care doarme în pietrele omului. Om este cuvântul care zace în stelele de-deasupra omului. Om este necuvântul omului. Om este omul care moare asistat de om. Om este cel care depune mărturie Despre om în faţa omului. Omul nu s-a născut şi deci nu va muri. Este etern şi dintotdeauna pentru că prin el se depune mărturie despre ceea ce există. Omul nu a existat şi nu va exista niciodată pentru că nonexistenţa îşi este sieşi martoră. Şi totuşi omul, omul, omul este cel care nu crede care nu credea care nu credeam să-nvăţ a muri vreodată. de Nichita Stănescu
Din punctul de vedere-al copacilor, soarele-i o dungă de căldură, oamenii – o emoţie copleşitoare… Ei sunt nişte fructe plimbătoare ale unui pom mult mai mare! Din punctul de vedere-al pietrelor, soarele-i o piatră căzătoare, oamenii-s o lină apăsare… Sunt mişcare-adăugată la mişcare, şi lumina ce-o zăreşti, din soare! Din punctul de vedere-al aerului, soarele-i un aer plin de păsări, aripă în aripă zbătând. Oamenii sun păsări nemaiîntâlnite, cu aripile crescute înlăuntru, care bat, plutind, planând, într-un aer mai curat – care e gândul! |
Arhiva
May 2023
Autori
All
|
RSS Feed
