de Adrian Andrei Călimărea

I.Ce este viaţa?

Cea mai amplă definiţie a cuvântului Miracol
Cea mai adâncă formă a Mirării
Singurul puzzle de nedezlegat
Singurul joc de care nu ne săturăm niciodată
Câmpul de luptă unde binele si răul se pot duela la nesfârşit
Un război care se poate transforma în pace
O pace interioară care odată atinsă niciodată nu va mai redeveni război
O mamă în lacrimi de durere dar şi de fericire pe aceeaşi obraji în acelaşi timp, născând
Un V victorios din aripi de cocori în înaltul cerului
Nordul cel mai sigur pe care îl arată busola Timpului
O şoaptă de Iubire
O îmbrăţişare sub teiul bătrân între îndrăgostiţi

II.Ce nu este viaţa?

O cruce de lemn cu litere scrijelite în durere
Două mâini pe piept mai reci ca cea mai viscolită zăpadă de pe vârful celor mai înalţi munţi
Un ochi nemişcat, fără glas
O gură care doar muşcă
Un sânge închegat
O talpă care niciodată nu va mai cunoaşte pământul

Nimic nu e mai trist ca lipsa vieţii
Nimic nu e mai presus ca viaţa.

de Adrian Rentea

Am scris odată un poem
pe spatele unei notificări de la bancă
deunăzi am dat peste bucata de hârtie
rătăcită printre alte poeme
pierdute şi ele prin sertare
în cele câteva rânduri am regăsit o iubire
întâmplată cine ştie când
versuri şchioape cusute stângaci
închinate sânului ce dormita molatic în căuşul palmei
coapselor
buzelor ochilor
dar mai ales viselor visate atunci
vise ce îndemnau la poezie
nu ştiu însă ce m-a făcut
să citesc şi scrisoarea celor de la bancă
iar cuvintele seci redactate în times new roman
cu suma datorată înscrisă cu caractere îngroşate
şi cele trei semne de exclamaţie
mi-au amintit că viaţa nu e poezie.

de Costache Ioanid

Se revărsa din crânguri întâia zi cu soare,
loveau ciocănitoare în rugi de trandafiri,
de parcă primăvara cea veşnic zâmbitoare
batea la uşa lumii cu degete subţiri.
Şi iată gospodina s-a înălţat pe scară
să pună sus în coşuri, un aşternut bălan.
Şi păsările mame pe cuiburi adăstara
să scoată pui de aur, cu ciocuri de mărgean.
Iar dupa legea vietii şi-a morţii, la soroace,
din fiecare coaja ieşi un pui frumos.
Dar s-a-ntâmplat să iasă atunci dintr-o găoace
un pui cum nici o cloşcă pe-acolo n-a mai scos.
În loc de praf de aur şi aripi smălţuite,
avea un strai ca fumul şi ochii mari şi trişti.
Iar păsările toate priveau spre el uimite
şi-l ciocănau toţi puii pe câmp şi-n porumbişti.
Pe gâtul ca o coarbă curgea adesea sânge
şi nu-şi găsea prieteni de doruri nicăieri.
Iar pe-nserat, la vremea când orice pui se strânge,
dorit de aripi calde şi blânde mângâieri,
venea şi el sfielnic, cu ceilalţi să se culce,
ca să-şi aline trupul şi sufletul beteag.
Dar nu găsea nici pace, nici mângâiere dulce,
ci lovituri tăioase, ce-l izgoneau pribeag.
atunci, ascuns în umbră, privea cu lungi suspine
spre cuib ca spre-o cetate din plaiuri de poveşti.
Şi aţipea pe scară, cu teamă de jivine,
şoptind uşor: Mamic-o, de ce nu mă iubesti?…
Însă pe lac când puii cu gheare răsfirate,
priveau uimiţi spre apă, din umbra de răchiţi,
el, puiul fără fală, plutea c-o maiestate,
de care cei cu gheare se minunau smeriţi.
Dar el trecea departe în zarea diafană,
prin papura foşnită de vânt legănător,
să-şi vindece în larguri a sufletului rană,
în freamătul de unde şi de ceresc fior.
Iar seara, câteodată…întârziind pe ape,
acolo printre stele…parcă sburau lumini…
Atunci, un svon de glasuri venea tot mai mai aproape…
şi disparea deodată, în zarea de rubini…
Ah, glasurile-acelea care păreau că-l cheama…
cum se-auzeau de dulce! Şi-adeseori, stinger,
în graiul lui de taină, striga deodata: Mama!…
Şi rămânea cu ochii căutători spre cer…
Aşa trecură zile şi nopţi de-nsingurare,
şi puii cei de aur crescură ca feciori,
stârnind prin colţuri lupte şi lăfăind în soare
şiraguri de mărgele şi sclipet de culori.
Iar puiul fără slavă şi fără de prieteni,
tot mai urât, mai vânat şi mai stinger crescu.
Dar toamna, când pe coasta coboară vânt prin cetini,
o tainică minune cu el se petrecu.
Căci vinetele pene i se făcură albe,
şi gâtul ca o harfă tăiată din omat.
Păreau că-i sar pe umeri toţi nuferii în salbe,
Iar el, pornind pe ape, fără-a privi-ndărăt,
porni pe lac departe, în pacea legănată
şi toată vremea nopţii plutii în depărtări.
Dar către zorii zilei se arătă deodată
un palid nor de stele călătorind în zări.
Atunci, c-un strigat, puiul, sfărmând un strop în ploape,
aripile de nuferi le desfacu uşor,
şi, mângâind văzduhul, se ridică din ape
spre lebedele albe care-l chemau în zbor.

Şi nimenea pe vale n-a cunoscut minunea,
cand puiul fără mama şi fără mângâieri,
spre stolul de lumina a străbătut genunea
şi-a disparut în zarea eternei primaveri…

de George Topîrceanu
Mă cerţi mereu, dar nu sunt eu de vină,
Ci numai ochii, – ochii tăi, vecină, –
Că ţi-am făcut potecă prin grădină…
Adeseori tu laşi la geamuri storul,
Şi uşa ta e-nchisă cu zăvorul,
Dar tot mai viu s-aprinde-n mine dorul!
Şi tot mai des mă poartă necuratul
Spre zâmbetul din ochii tăi, cu sfatul
Pe care-l ţin ispita şi păcatul.
De dorul tău, de dragul suferinţei,
Când amăgit mi-oi pierde rostul minţii, –
Tu vrei să-mi las şi fraţii, şi părinţii?
Să leg acum ce nu se mai dezleagă,
Să ispăşesc viaţa mea întreagă
Păcatul greu că mi-eşti atât de dragă?
Decât să fug cu tine-n largă lume,
Ori singur eu, să nu-ţi mai ştiu de nume, –
Mai bine-mpacă-mi dragostea cu glume.
Zâmbind să-mi vindeci inima rănită,
Păstrează calda ochilor ispită,
Dar nu mai ţine uşa zăvorâtă!
Că tu ţi-nconjuri viaţa cu zăvoare
Şi clipele de-acum le laşi să zboare,
Când duclea tinereţe-i trecătoare…
De ce nu vrei să laşi în prag veşmântul
De datini grele ce-mi ucid avântul,
Că nu ne-ar şti nici vântul, nici pământul!
Când umbra nopţii cade peste vale,
Tu să m-aştepţi în pragul casei tale,
C-un văl uşor pe umerele goale.
Să vin, când luna nopţilor măiestre,
Frumoasă ca o fată fără zestre, –
Se uită lung şi tainic prin ferestre…