de Geo Bogza
Îngerul mi s-a arătat şi a grăit: Am venit din porunca Domnului. Tu calci prea des poruncile Domnului. Îngere, am mărturisit, păcatele mele sunt multe şi mari. Spune, ce-mi porunceşte Domnul? Să te iubeşti pe tine însuţi cum îl iubeşti pe aproapele tău. O, Îngere, am suspinat, Mi-e teamă că iar n-am să-l ascult pe Domnul. Spune-mi, cât de rău e în Iad?
0 Comments
de Adrian Nicula
Să-mi găsesc o cale dincolo de lacrimi, În aşa numita fericire, care Se pare că ar trebui să existe în Sufletul meu, deci, să-mi vizitez palatul, Să-l inspectez din nou, să fac reparaturi, Să mă încredinţez de buna lui stare, Şi să mă împac din nou cu mine însumi, Să fiu mulţumit de ceea ce-am devenit, Sunt conştient de libertatea pe care Mi-am câştigat-o, sunt un suflet suveran, Pentru unii un veşnic mister, iar pentru Puţini o carte deschisă, iubire sunt, Pentru însetat, izvor de apă vie, Da, sunt mulţumit, sunt foarte mulţumit cu Mine. de Nichita Stănescu
Ar trebui să existe şi pentru trădători un altar Şi pentru laşi şi curve ar trebui o biserică, o biserică spre alinare… Ah, încep să nu mai fiu, şi nu dintr-o dată măreţ ci rând pe rând câte rânduri sunt pe lumea asta, câte absenţe de biserici sunt pe lumea asta chiar în landa aceasta… Nu există biserică pentru rugăciunea ofilirii florii… Unde, suflete, să se roage iepurile împuşcat şi unde să îşi plângă lacrima de rugină puşca vânătorului mort? Oare pietrele pe care calcă roţile şi caii, au ele vreun Dumnezeu al pietrelor? Şi dacă au un Dumnezeu al lor în ce biserică de piatră stau în genunchi de piatră, pietrele? de Nichita Stănescu
Patru evanghelii scrie-vom despre căderea frunzei în toamnă. Matei zice-va: - Frunza de verdele verdelui căde-va în toamnă Marcu striga-va: - De greutatea vieţii şi de viaţă pe viaţă căde-va frunza în toamnă. Luca va zice: - Din nedragoste, din neînviată moarte, din verde repetat numai cu umbra căde-va funza toamnă ca o frunză cade toamna, toamnă. Stau şi e toamnă şi sunt frunză şi cad pe pământ. de Ion Lazu
Mi-am păstrat toate pornirile deşarte: Ambiţii, ranchiune, visarea, minciuna. Nu e zi de la Domnul să nu le fac parte, Doar că nu mai pun la suflet niciuna. Căci sunt cu o treaptă mai sus, Undeva, în spaţiu – şi nu se mai vede Casă, gard, pălimar, Drum, copac şi deal verde… Nu mai distrag culoarea Nu mai prind amănuntul – Văd numai gestul cu care marea Înghite, înghite pământul… de Mihai Eminescu
Cu pânzele-atârnate În linişte de vânt, Corabia străbate Departe pe pământ. Iar stolul rândunelelor Trece-ntre cer şi mare… O, stelelor, stelelor, Nemuritoare, De ce şi voi nu vă luaţi Pe-ale lor urme oare? De ce mă întristează Că valurile mor, Când altele urmează Rotind în urma lor? De ce căderea florilor Ş-a frunzelor ne doare? O, norilor, norilor, Şti-veţi voi, oare. De ce rămân atâtea-n veci Şi numai omul moare? În cer întotdeauna Urmăm al nostru mers, Ca soarele şi luna Rotind în univers. Un crez adânc pătrunde-va De-a pururi omenirea Că undeva, undeva E fericirea; Şi toţi aleargă după ea: N-o află nicăierea. de Ion Lazu
Dacă te miri că mi-s aşa prolific La scris sonete, de nu-mi stă condeiul, Am să-ţi destăinui care e temeiul Pe care noua operă-mi edific. Da, recunosc, nu-mi e deloc specific Să-n şir sonete unul după altul, Dar ca să ştii de unde vine saltul Fără ca totuşi tihna să-mi sacrific, Îţi spun: mă abat de la programul zilnic Al celor care scriu de dimineaţă, Eu fac un tur prin parc, unul pe la piaţă Iar după masă pic în somnul scitic. Cu-n somn la mijloc, ziua se dublează: Şi-n miezul nopţii am încă-o amiază. de Mihai Eminescu
O, adevăr sublime – o, tinichea şi paie! O, poezie mândră – o, buiguit nerod Istorie şpirată – minciună şi bătaie, Amor ceresc şi dulce – a mucoşilor plod. O, om, oglind-a lumei cu capul şui şi sec, Cu creierul ca ceaţa, cu coaste de berbec, Stăpân pe-a ta gândire – cum eşti p-instinct stăpân – Se vede când femeia goleşte el ei sân. Când poala ş-o ardică, de pulpa-i vezi, stăpâne, Tu nu surâzi cu râsul cel lacom şi murdar, Tu nu eşti ca un taur şi nu eşti ca un câne, Ce umil dă din coadă căţelei lui cu har. Nu eşti gelos – ferit-a… cucoşii doar şi vierii Au numai obiceiul de-a se lupta-n duel. Tu nu ai patimi scumpe şi lacrima muierii Nu mişcă al tău suflet, nu-ntunecă de fel. Eşti bun cu ai tăi semeni, nu c-alte animale. Tu îi iubeşti atâta încât îi strangi de gât … Şi-i faci s-admire geniul – sunarea unei oale – Şi limba ta de flăcări şi pină de urât. Istoria omenirei cu regi de poezie, Cu regii de războaie e ca şi un poem; Dar totuşi rog divina ca depărcior rămâie De corpul meu nevrednic – nu-mi vine la cherem. Cugetători ai lumei! o, împuţiţi eterul Cu sisteme înalte, puneţi-l în săltar. O ladă este lumea cu vechi buclucuri – ceriul De stele şi comedii vă este un hambar. Preoţi cu crucea-n frunte, visternici de mistere, Voi sunteţi sarea lumei, formaţi inima ei. E rău numai că ziua staţi pe mâncat şi bere Şi sara pe minciune şi noaptea pe femei. O, drăngăniţi pe gânduri voi muzici; voi sculptor, Îmi pipăiţi cu mâna un corp tremurător; Şi, voi, artişti dramatici strâmbaţi-vă la lună, Pictori, eternitatea v-aşteaptă c-o cunună. Tu, timp, nu poţi cununa în degete s-o sfermi Căci zugrăvir-atâta de bine saci de viermi. O, regi, ce puşi pe tronuri de Dumnezeu sunteţi Să plătiţi balerine şi ţiitori s-aveţi, O, diplomaţi cu graiul politicos şi sec, Lumea cea pingelită o duceţi de urechi. Îmi place axiomul cel tacit, fiinţi spurcate: Popoarele există spre a fi înşelate. 1874 de Mihai Eminescu
De-ar fi mijloace Şi-ar fi putinţă Cum m-aş mai face După dorinţă! M-aş face-oglindă Strălucitoare Să te cuprindă Pân’ la picioare. Pieptene de-aur, Ce-n mângâiere Părul netează Fără durere. Un vânt m-aş face, Ce lin şi-n taină Pe piept desface Uşoara haină. Un somn m-aş face Dulce de vară Să-ţi închiz ochii În orice sară. Dar n-am mijloace Nici e putinţă De a mă face După dorinţă. de Grigore Vieru
Eu ştiu de la cei sfinţi Că Dumnezeu Ne urăşte cum suntem Şi ne iubeşte Cum ar dori să fim. Doamne, cum Trebuie să vieţuiesc eu În lacrima ochiului meu, Ca să birui fiara?! Şi cât de multă Ar trebui să fie Jertfa sângelui nostru Ca să nu ne zbatem Atât de singuri, Atât de la marginea lumii?! Auzi?! Rogu-te încă o dată, Ascultă încă odată ce spun Slujitorii Tăi pre pământ: „Doamne, nu pedepsi România Pentru păcatele fiilor ei”. |
Arhiva
February 2024
Autori
All
|