|
de Ana Blandiana
Durere limpede, moartea m-a-ntors În braţele tale supus, aproape copil. Tu nu ştii dacă trebuie să mulţumeşti Sau să plângi Pentru fericirea aceasta, Mamă. Trupul meu, dezghiocat din taină, Este numai al tău. Dulci lacrimile tale îmi picură pe umăr Şi mi se strâng cuminţi lângă claviculă. Ce bine e! Neînţelesele peregrinări şi cuvintele, Ucenicii de care eşti mândră şi care te sperie, Tatăl, bănuitul, nerostitul, veghind, Toate-s în urmă. Liniştită de suferinţă-nţeleasă Mă ţii în braţe Şi pe furiş Mă legeni uşor. Leagănă-mă, mamă. Trei zile numai sunt lăsat să m-odihnesc În moarte şi în poala ta. Va veni apoi învierea Şi din nou nu-ţi va mai fi dat să-nţelegi. Trei zile numai, Dar până atunci Mi-e atât de bine În poala ta coborât de pe cruce, Încât, de nu mi-ar fi teamă că te-nspăimânt, Lin mi-aş întoarce gura Spre sânul tău, sugând.
0 Comments
de Ana Blandiana
Imaginează-ţi că-ntr-o seară Soarele se va culca de tot Şi tu va trebui să visezi În acea ultimă noapte Toată puzderia de vise Amânate mereu, Va trebui să te grăbeşti să visezi Căderile pe scări cu trepte lipsă Şi glasurile nepământeşti, Amestecând durerea insuportabilă A trădării celorlalţi Cu propria, abia observata, Plăcuta trădare. Va trebui să te grăbeşti să visezi Sentimente şi întâmplări, Păsări şi şerpi, Glasuri, munţi, corăbii, Adâncuri de mare şi nori, Tot ce sufletul tău a păstrat Pentru mai târziu, Pentru clipa Atât de incredibilă Când în sunetele sarcastice ale goarnelor Intrarea se va face, Împotriva tuturor aşteptărilor, În ordinea viselor. de Ana Blandiana
Călare pe-un roib portocaliu Sfântul Gheorghe trece pe deasupra patului meu Cu aureola crăpată şi suliţa strâmbă hazliu Înfiptă în limba unui balaur de pleu. Cerul e verde deasupra şi sfântul viteaz are barbă Şi-un fel de barbă verzuie are şi bietul balaur, Calul c-un ochi dinspre mine se uită mirat şi întreabă Ce să facă în aer cu copita-i de aur. Ce-aş putea oare să-l învăţ, sau să râd, sau să-i spun? Capul sfântului, greu, să se prăvale-ameninţă. Îmi e milă şi de fiara urâtă cu aripi de tăun Şi de calul naiv priponit în credinţă. de Ana Blandiana
Cine-a numit Auriu Această culoare A extazului frunzelor, Această triumfătoare Ţară a nimănui Dintre viaţă şi moarte, Această beatitudine Învăluind în vegetala-i lumină Pământul, Cu mireasmă de fructe Dezgolite de crengi Şi virginală Şi grea impudoare? Cine-a îndrăznit Să dea un cuvînt Celei mai limpezi Şi-adînci nemuriri Spre care curgem, Nedemni de atîta speranţă, Cu toţii, Printre ciorchini înţelepţi Şi zănatece ramuri subţiri? Tăceţi! Tăceţi şi-ascultaţi Silabele ierbii foşnind În lumină uscat – Nici ea nu-ndrăzneşte Să spună pe nume Acestui ultim regat. de Ana Blandiana
Aud cum păşeşte cineva după mine în lună Şi pune seminţe de flori în urmele tălpilor mele, Un pas înţelept – albăstrele, Un pas greşit – mătrăgună. Aud cum păşeşte cineva după mine în soare Şi pune ouă de păsări în urmele tălpilor mele, Un pas înţelept – turturele, Un pas greşit – cîntătoare. Aud cum păşeşte cineva după mine-n vecie Şi pune cuvinte în urmele tălpilor mele, Un pas înţelept – ghilimele, Un pas greşit – poezie. de Ana Blandiana
Singurătatea e un oraş În care ceilalţi au murit, Străzile sunt curate, Pieţele sunt goale, Totul se vede deodată Dilatat în pustiul Atât de limpede sortit. Singurătatea e un oraş În care ninge enorm Şi nici un pas Nu profanează lumina Depusă în straturi, Şi numai tu, ochiul treaz Deschis peste cei care dorm, Priveşti, şi-nţelegi, şi nu te mai saturi De-atâta tăcere şi neprihană În care nimeni nu luptă Şi nu e minţit, Unde-i prea clară Ca să mai doară Până şi lacrima de animal părăsit. În valea Dintre suferinţă şi moarte, Singurătatea e un oraş fericit. de Ana Blandiana
La ce te gândeşti când vezi Un arhanghel murdar de funingine? La poluarea atmosferei, desigur. Şi la mai ce? La obiceiul îngerilor De-a se vârî peste tot. Şi la mai ce? La sobele care primăvara Încep să fumege şi să se înfunde. Şi la mai ce? Oh, dacă mă gândesc bine, Un arhanghel murdar de funingine Poate fi şi un arhanghel care Şi-a dat foc Uitând că nu poate să ardă… de Ana Blandiana
Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze de la tâmple până la glezne, Iubiţii mei, priviţi dansul acesta nou, nou, nou, Noaptea-şi ascunde ca pe-o patimă vântul în bezne, Dansului meu i-e vântul ecou. De frânghiile ploii mă caţăr, mă leg, mă apuc Să fac legătura-ntre voi şi-ntre stele. Ştiu, voi iubiţi părul meu grav şi năuc, Vouă vă plac flăcările tâmplelor mele. Priviţi până o să vi se atingă privirea de vânt Braţele mele ca nişte fulgere vii, jucăuşe – Ochii mei n-au cătat niciodată-n pământ, Gleznele mele n-au purtat niciodată cătuşe! Lăsaţi ploaia să mă îmbrăţişeze şi destrame-mă vântul, lubiţi-mi liberul dans fluturat peste voi – Genunchii mei n-au sărutat niciodată pământul, Părul meu nu s-a zbătut niciodată-n noroi! |
Archives
January 2026
Autori
All
|
RSS Feed
