|
de George Topârceanu
Cad grăbite pe aleea Parcului cu flori albastre Frunze moarte, vorba ceea, Ca iluziile noastre. Prin lumina estompată De mătasa unui nor, Visătoare trece-o fată C-un plutonier-major. Rumen de timiditate El se uită-n jos posac. Ea striveşte foi uscate Sub pantofii mici de lac. Şi-ntr-o fină discordanţă Cu priveliştea sonoră, Merg aşa, cam la distanţă, El major şi ea minoră…
0 Comments
de George Coşbuc
Avem o mândră ţară – Prin timpi de jale-amară Strămoşii se luptară S-o scape de stăpâni. Azi singur noi, românii, Suntem în ea stăpânii: Sus inima, români! O lege-avem străbună – Prin veacuri de furtună Ea n-a putut s-apună Strivită de păgâni. Ne-a fost Cel-Sfânt tărie Şi-n veci o să ne fie: Sus inima, români! În ţara românească De-a pururi să trăiască Credinţa strămoşească Şi graiul din bătrâni. Spre Domnul ţării gândul De-a pururi noi avându-l, Sus inima, români! de George Coşbuc
A fost un tânăr împărat – De la mișei a smuls averea Și-a smuls de la tirani puterea Și mulți nebuni a spânzurat. Dar patru inși vorbind în șoapte L-au dus în giulgiuri învălit Și-n codrul cel mai tăinuit L-au îngropat târziu în noapte. Cei tari au zis: - „A fost mișel ! Ne-a prigonit prea multă vreme.“ Iar popii fulgerau blăsteme În cei ce mai vorbeau de el : Nici voie să-și cernească portul, Nici drept să-l plângă n-au avut, Și niciodată n-au știut În ce pământ le doarme mortul. Și nu vor ști ! Căci groapa lui În blăstemat pământ s-ascunde. Nici soare-acolo nu pătrunde, Nici plângerile nimănui. Jurat-a iadul să-ngrădească Cu nopți de veci acest mormânt; Iar brazii tac, că nici un vânt Nu-i clatină ca să vorbească. Dar noaptea-n zare, uneori, Când e furtună-n depărtare, La margini de-orizont răsare Un fulger alb, târziu spre zori, Și-ntruna spre păduri arată Și scapără spre ea mereu; E, parc-arată Dumnezeu Spre groapa cea de veci uitată. Iar într-o noapte va lovi ! Și spintecată de lumină Fugi-va noaptea cea haină, Și brazii-n flăcări or vorbi : Și-atunci, cu fulgerul tovarăș, Ieși-va mortul împărat, Și-n iadul lor, de-unde-au plecat, S-or prăbuși tiranii iarăș. de George Coşbuc
Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu! Pădurea iarna doarme, c-aşa vrea Dumnezeu, Şi numai câte-un viscol o bate uneori. Ea plânge-atunci cu hohot, cuprinsă de fiori. Şi tace-apoi şi-adoarme, când viscolele pier. În noaptea asta însă vin îngerii din cer Şi zboară-ncet de-a lungul pădurilor de brad, Şi cântă-ncet; şi mere şi flori din sân le cad. Iar florile s-anină de ramuri până jos, Şi-i cântec şi lumină, şi-aşa e de frumos! Iar brazii se deşteaptă, se miră asta ce-i?, Se bucură şi cântă ca îngerii şi ei. Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu, Dar uite ce-ţi trimise dintr-însa Dumnezeu. Un înger rupse-o creangă din brazii cu făclii Aşa cum a găsit-o cu flori şi jucării. Departe într-un staul e-n faşe-acum Isus, Şi îngerii, o, câte şi câte i-au adus! Dar el e bun şi-mparte la toţi câţi îl iubesc. Tu vino, şi te-nchină; zi „Doamne-ţi mulţămesc!” Gazel
de George Coşbuc Copiii nu-înţeleg ce vor -: A plânge-i cuminţia lor. Dar lucrul cel mai laş în lume E un bărbat tânguitor. Nimic nu-i mai de râs ca plânsul În ochii unui luptător. O luptă-i viaţa; deci te luptă, Cu dragoste de ea, cu dor. Pe seama cui? Eşti un nemernic, Când n-ai un ţel hotărâtor. Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni, Te lupţi pe seama tuturor. E tragedie nălţătoare Când, biruiţi oştenii mor, Dar sunt eroi de epopee, Când braţul li-e biruitor. Comediant e cel ce plânge, Şi-i un neom, că-i dezertor. Oricare ar fi sfârşitul luptei, Să stai luptând, căci eşti dator. Trăiesc acei ce vreau să lupte; Iar cei fricoşi se plâng şi mor. De-i vezi murind, să-i laşi să moară, Căci moartea e menirea lor. |
Arhiva
May 2023
Autori
All
|
RSS Feed
