|
de George Coşbuc
Copile dragă-ai fost crescut Cu drag de-al tău părinte; Eşti mare-acum, dar nu uita Şi-aceste-a lui cuvinte: „De-acum jocul s-a sfârşit Şi greul vieţii vine, Alege-ţi calea de urmat Şi ţi-o păzeşte bine. Poveţe strânge, câte poţi, Şi-a strânge stăruieşte; Dar, când voieşti să făptuieşti, Atunci le cântăreşte: C-un cap strein o poţi ghici Să ieşi vr-odată bine; Dar ce-i strein, e tot strein, Şi rar e pentru tine. Poveţe strânge câte poţi, Şi-a strânge stăruieşte; Iar, când voieşti să făptuieşti Atunci le cântăreşte. Dar, ori şi unde te-ai afla, Iubeşte-ţi ţara ta”. Ochiul lui Dumnezeu: poezii inedite şi regăsite/ George Coşbuc. Cluj-Napoca:Eikon Bistriţa: Charmides, 2004
0 Comments
de George Coşbuc
Fii bun, onest, cum se cuvine, Prin fapte, ca şi prin cuvânt; Fugind de rău, fă numai bine, Dar leagăn până la mormânt. Aşa, c-o veselă zâmbire Vei trece prin această viaţă, Putând voios, fără-ngrozire, Privi pe moarte, chiar în faţă. Şi plug, şi secere, şi sapă, Vor fi uşoare-n mâna ta. Lâng-un urcior de rece apă, Ca lângă vin, tu vei cânta. Apoi murind, nepoţi cu dor Veni-vor şi te vor boci, Şi flori din lacrămile lor P-al tău mormânt vor răsări! de George Coşbuc
Închinaţi-vă popoare! Dumnezeu e bun – El a pus în soare focul Verii-a tot încălzitoare; Inimă-i e sfântul soare! Stele nouă pune-n locul Stelelor ce-apun. Închinaţi-vă popoare! Dumnezeu e drept Binecuvânta-va anii Celui ce-n căinţă moare Dar de-apururi plângătoare, Trişti îşi vor avea duşmanii Inima din piept. Închinaţi-vă popoare! Dumnezeu e sfânt Dat-a umbră frumuseţii, Spre-a întineri când moare Căci atot stăpânitoare, Vecinica putere-a vieţii Trece prin mormânt. Ochiul lui Dumnezeu: poezii inedite şi regăsite/ George Coşbuc. Cluj-Napoca:Eikon Bistriţa: Charmides, 2004 de George Coşbuc
Iedera care se-ntinde Pe pământ, rămâne slabă, Toţi o sfarmă cu piciorul Şi ea veştejeşte-n grabă. Dar când iedera se-nalţă Tot mai sus şi mai umbroasă Cine-o vede, o iubeşte, Lăudând-o că-i frumoasă. Astfel omul când rămâne Numai pe pământ cu gândul Toţi îl ocolesc, cu mâna De departe arătându-l, Dar când omul îşi înalţă Gândul către cer mereu Îl iubeşte toată lumea Şi-l ajută Dumnezeu. Ochiul lui Dumnezeu: poezii inedite şi regăsite/ George Coşbuc. Cluj-Napoca:Eikon Bistriţa: Charmides, 2004 de George Topârceanu
Cad grăbite pe aleea Parcului cu flori albastre Frunze moarte, vorba ceea, Ca iluziile noastre. Prin lumina estompată De mătasa unui nor, Visătoare trece-o fată C-un plutonier-major. Rumen de timiditate El se uită-n jos posac. Ea striveşte foi uscate Sub pantofii mici de lac. Şi-ntr-o fină discordanţă Cu priveliştea sonoră, Merg aşa, cam la distanţă, El major şi ea minoră… de George Coşbuc
Avem o mândră ţară – Prin timpi de jale-amară Strămoşii se luptară S-o scape de stăpâni. Azi singur noi, românii, Suntem în ea stăpânii: Sus inima, români! O lege-avem străbună – Prin veacuri de furtună Ea n-a putut s-apună Strivită de păgâni. Ne-a fost Cel-Sfânt tărie Şi-n veci o să ne fie: Sus inima, români! În ţara românească De-a pururi să trăiască Credinţa strămoşească Şi graiul din bătrâni. Spre Domnul ţării gândul De-a pururi noi avându-l, Sus inima, români! de George Coşbuc
A fost un tânăr împărat – De la mișei a smuls averea Și-a smuls de la tirani puterea Și mulți nebuni a spânzurat. Dar patru inși vorbind în șoapte L-au dus în giulgiuri învălit Și-n codrul cel mai tăinuit L-au îngropat târziu în noapte. Cei tari au zis: - „A fost mișel ! Ne-a prigonit prea multă vreme.“ Iar popii fulgerau blăsteme În cei ce mai vorbeau de el : Nici voie să-și cernească portul, Nici drept să-l plângă n-au avut, Și niciodată n-au știut În ce pământ le doarme mortul. Și nu vor ști ! Căci groapa lui În blăstemat pământ s-ascunde. Nici soare-acolo nu pătrunde, Nici plângerile nimănui. Jurat-a iadul să-ngrădească Cu nopți de veci acest mormânt; Iar brazii tac, că nici un vânt Nu-i clatină ca să vorbească. Dar noaptea-n zare, uneori, Când e furtună-n depărtare, La margini de-orizont răsare Un fulger alb, târziu spre zori, Și-ntruna spre păduri arată Și scapără spre ea mereu; E, parc-arată Dumnezeu Spre groapa cea de veci uitată. Iar într-o noapte va lovi ! Și spintecată de lumină Fugi-va noaptea cea haină, Și brazii-n flăcări or vorbi : Și-atunci, cu fulgerul tovarăș, Ieși-va mortul împărat, Și-n iadul lor, de-unde-au plecat, S-or prăbuși tiranii iarăș. de George Coşbuc
Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu! Pădurea iarna doarme, c-aşa vrea Dumnezeu, Şi numai câte-un viscol o bate uneori. Ea plânge-atunci cu hohot, cuprinsă de fiori. Şi tace-apoi şi-adoarme, când viscolele pier. În noaptea asta însă vin îngerii din cer Şi zboară-ncet de-a lungul pădurilor de brad, Şi cântă-ncet; şi mere şi flori din sân le cad. Iar florile s-anină de ramuri până jos, Şi-i cântec şi lumină, şi-aşa e de frumos! Iar brazii se deşteaptă, se miră asta ce-i?, Se bucură şi cântă ca îngerii şi ei. Tu n-ai văzut pădurea, copile drag al meu, Dar uite ce-ţi trimise dintr-însa Dumnezeu. Un înger rupse-o creangă din brazii cu făclii Aşa cum a găsit-o cu flori şi jucării. Departe într-un staul e-n faşe-acum Isus, Şi îngerii, o, câte şi câte i-au adus! Dar el e bun şi-mparte la toţi câţi îl iubesc. Tu vino, şi te-nchină; zi „Doamne-ţi mulţămesc!” Gazel
de George Coşbuc Copiii nu-înţeleg ce vor -: A plânge-i cuminţia lor. Dar lucrul cel mai laş în lume E un bărbat tânguitor. Nimic nu-i mai de râs ca plânsul În ochii unui luptător. O luptă-i viaţa; deci te luptă, Cu dragoste de ea, cu dor. Pe seama cui? Eşti un nemernic, Când n-ai un ţel hotărâtor. Tu ai pe-ai tăi! De n-ai pe nimeni, Te lupţi pe seama tuturor. E tragedie nălţătoare Când, biruiţi oştenii mor, Dar sunt eroi de epopee, Când braţul li-e biruitor. Comediant e cel ce plânge, Şi-i un neom, că-i dezertor. Oricare ar fi sfârşitul luptei, Să stai luptând, căci eşti dator. Trăiesc acei ce vreau să lupte; Iar cei fricoşi se plâng şi mor. De-i vezi murind, să-i laşi să moară, Căci moartea e menirea lor. |
Archives
December 2024
Autori
All
|
RSS Feed
