de Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ - Hozevitul
Un creştin odinioară
Tot se căina mereu:
Grea mai este Crucea asta
Ce mi-a dat-o Dumnezeu.
Cum o dau nu-mi iese bine
De necazuri nu mai scap
Şi muncesc din greu ca boul
Până cad lângă proţap!
Iaca alţii sunt mai leneşi
Şi trăiesc mai în belşug
Numai mie (vorba ceea)
„boii nu-mi mai trag la jug”.
Şi ofta creştinul nostru şi
Mereu era cârtind
Nimeni nu putea odată
Să-l audă mulţumind,
Însă Cel de sus Părinte,
Care ajută pe mişei
Cautând din cele Sfinte,
cercetatu-l-au pe el:
A trimis la el un înger
Noaptea cand dormea trudit
Şi luând pe om de mână
L-a urcat pe deal la Schit.
Se facea că este ziuă
Şi erau numai ei doi
Între nişte Cruci frumoase
Felurite după soi.
Unele erau de aur,
Altele de fier şi lemn,
De argint şi de aramă,
Fiecare cu un semn.
Zice îngerul atuncea:
„Ia-ţi o Cruce care vrei
Numai potriveşte-o bine
şi te-ntoarce la bordei”,
Lacom el apucă-n grabă,
Cea de aur mai întâi
Încercând s-o tabârcească
Pe voinici umerii săi.
Dar nu-i chip ca s-o urnească
Şi privind la ea cu jind
Se pogoară mai la vale,
La o Cruce de argint.
De prea multă, strălucire
Nu te poţi uita la ea,
Dar voind el s-o ridice
Vede că-i grozav de grea
Se mai uită, iar incearcă
Până ce işi ia de seamă
Să-şi aleagă altă Cruce
Tot frumoasă, de aramă.
Dar în ciuda lui şi aceea
Pentru dânsul este grea
Cea de marmora mai tare,
Cea de fier cam tot aşa.
Lângă ele mai la vale,
vede sub un copăcel,
Cruce de stejar uşoară
Numai bună pentru el.
O ridică deci şi pleacă
Iară îngerul pe drum
Il întreabă pentru Cruce,
Dacă-i mulţumit acum.
Slavă Domnului, răspunde,
Tare-s mulţumit cu ea,
Căci din toate numai asta
Este după vlaga mea!
Îngerul atunci îi zice:
Omule nemulţumit,
Pentru Crucea, vieţii tale
Totdeauna ai cârtit!
Astăzi te-am adus anume
Ca să-ţi fie semn
Că nici una nu poţi duce
Decât Crucea cea de lemn.
Asta este „Crucea vieţii”
Dată ţie de când eşti
Deci lui Dumnezeu dă slavă
şi de-acum să nu cârteşti
Cele de metale scumpe
sunt a oamenilor sfinţi
Care sufăr pân'la sânge,
întru grele nevoinţi
Iară tu cu sărăcia
lesne te vei mântui,
Dacă vei păzi credinţa
şi răbdând vei mulţumi!

de Veronica Micle
Să pot întinde mâna s-o pun pe fruntea ta
Încetul la o parte şuviţele le-aş da,
Senină să ramâie, curată ca un crin,
Icoana de iubire la care să mă-nchin.

Dar tu ca un luceafăr departe străluceşti,
Abia câte o clipă în cale-mi te iveşti,
Apoi dispari; şi-n urmă ramâi în gândul meu
Vedenie iubită la care mă-nchin eu.

de Nicolae Labiş
Am iubit de când mă ştiu
Cerul verii, străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.
Mi-a fost drag pe bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din munte
Joc de trăsnete rotunde,
Scurgerea cocorilor,
Pacea înălţimilor,
Semeţia pinilor
Plini de scama norilor.

Am iubit iubirea pură,
Floare roşie pe gură
Şi în inimă arsură,
În priviri zăpezi candide
Şi-n piept voci necontenite.

M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile ţes:
Pe al filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri înstrunate,
Săgetarea de idei...

Toată-această măreţie
Ne-a fost dată din vecie...

de Alexandru Macedonski
Mai ţii oare încă minte noaptea-n care ne-am iubit?...
Un moment! Şi-n el o viaţă de un secol am trăit!
Pentru tine ce-am fost însă? Tot ce-ai fost şi pentru mine.
Un capriciu de o clipă pe-ale inimii ruine!
Iată tot. Fără-ndoială, noaptea, c-o vei fi uitat
Şi te miri de întrebare precum însumi sunt mirat;
Unul ş-altul, de atuncea, multe nopţi avem de-acele
Ca să ne-amintim de toate, este foarte-adevărat!
Dar secretul întrebării, cunoscut inimii mele,
Nu e-al meu să-l dau pe faţă, şi-ţi rămâne a ghici
Pentru ce aceste vorbe vin pe buze-a-mi rătăci
„Mai ţii oare încă minte noaptea-n care ne-am iubit?...
Un moment!... Şi-n el o viaţă de un secol am trăit! (…)".