​de George Sion

Mult e dulce şi frumoasă 
Limba ce vorbim,
Altă limb-armonioasă
Ca ea nu găsim.
Saltă inima-n plăcere
Cînd o ascultăm,
Şi pe buze aduce miere
Cînd o cuvîntăm,
Românaşul o iubeşte
Ca sufletul seu
O, vorbiţi, scriţi româneşte,
Pentru Dumnezeu!

Româncuţe tinerele,
Visuri de amor,
Ale voastre drăgănele
Le iubesc de mor.
Dar vorbind în limbi străine
Nu pot să v-ascult;
A fugi în lume-mi vine
Căci mi-i ciudă mult;
Inima mi se răceşte,
Moare visul meu,
O, vorbiţi, scriţi româneşte,
Pentru Dumnezeu!

Glumele sunt mai bogate,
Au ton mai firesc,
Româneşte cuvîntate,
Aşa să trăiesc!
Pe o glumă românească
Sufletul mi-aş da,
Iar pe una franţozească,
Zău nici o para,
Ce-I străin nu se lipeşte
De sufletul meu;
Glumiţi dar şi româneşte,
Pentru Dumnezeu!

Fraţi, ce-n dulcea Românie
Naşteţi şi muriţi,
Şi-n lumina ei cea vie
Dulce vieţuiţi!
Voi pe cîţi patria cheamă
Dragi copii ai săi
Fără ca să ceară seamă
La bravi sau mişei,
Arătaţi cum se trăieşte
Elementul său;
Şi vorbiţi, scriţi româneşte,
Pentru Dumnezeu!

De ce limba strămoşească
Să n-o cultivăm?
Au voim ca să roşească
Ţărna ce călcăm?
Limbă, ţară, vorbe sfinte
La strămoşi era,
Ei ar plînge la morminte
Cînd ne-ar asculta.
Al lor geniu ne şopteşte
Din mormînt mereu:
“O, vorbiţi, scriţi româneşte,
Pentru Dumnezeu!”

Iar tu, mîndra mea iubită,
Tu dacă voieşti,
Să-mi spui că eşti fericită
De cînd mă iubeşti;
Dacă vrei de fericire
A mă îmbăta
Şi în ceriu cu-a ta iubire
A mă străpurta;
Dacă inima-ţi simţeşte
Ceea ce simţ eu;
Spune-mi-o pe româneşte,
Pentru Dumnezeu!

O mie şi una de poezii româneşti vol. II, antologie de Laurenţiu Ulici – Bucureşti, Editura DU Style, 1997

de Coman Şova

Nu întotdeauna când te strigă cineva
trebuie să stai,
nici atunci când te cheamă pe nume
nu răspunde nerăbdător la chemări –
şi gâdele te poate striga.

Nu întotdeauna trebuie să stai
la culoarea semaforului,
mai ales când ora e înaintată.

Lasă-i să alerge după tine,
să înjure că nu te prind –
zborul în linie dreaptă
e o ţintă bună pentru vânători.
fă slalom,
dispari în nouri de zăpadă, de praf,
dispari în mulţimea ocrotitoare,
poartă un fulgarin cu patru feţe,
o şapcă de licean în buzunar,
dar mai ales
poartă libertatea la tine
cum poartă cerbul steaua lui de aur.
În frunte.

​de Vasile Voiculescu

În suflet, ca pe-o cale pustie, sunt răscruci,
Întretăieri de drumuri sălbatice, străine,
Ducînd spre patru colţuri…Pe care să apuci ?
Meleagurile-s rele şi nimeni nu-i  cu tine.

Răspântia e moartă, şi cîţi s-au perindat
Nu ţi-au lăsat o urmă, un semn care s-arate
De-a nimerit vreunul pe drumu-adevărat…
Doar cruci fără de slove de-a lungul-s presărate.

Un han, din care numai pereţii-au mai rămas,
Cu hruba părăsită, un puţ fără izvoare
Şi-un plop uscat alături, ca o spînzurătoare,
Îţi spun că nu e locul făcut pentru popas.

Te simţi pierdut departe… răscrucile-s pustii,
Şi-ai vrea să fugi din aste paragini blestemate.
…În suflet sunt răspântii: ajungi fără să ştii
Şi şovăi la o furcă de drumuri neumblate.

de Coman Şova

Dacă nu vrea şi nu vrea,
bagă-i frica în oase,
obsedează-l,
strânge-l cu uşa.

Şi dacă tot nu vrea,
doboară-l cu praştia,
ca să fie al tău.

Norocului îi place
să fie forţat,
căutat

până în inima gheţarilor
caută-l
Dacă există,
să existe şi pentru tine!