|
de Lucian Blaga
Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rând, Dar cocoşi au cântat de trei ori în noapte – Şi-a trebuit să strig: Doamne, doamne, de cine m-am lepădat? Sunt mai bătrân decât tine, mamă, ci tot aşa cum mă ştii: adus puţin din umeri şi aplecat peste întrebările lumii. Nu ştiu nici azi pentru ce m’ai trimis în lumină. Numai ca să umblu printre lucruri Şi să le fac dreptate spunându-le care-i mai adevărat şi care-i mai frumos? Mâna mi se opreşte: e prea puţin. De ce m’ai trimis în lumină, Mamă, de ce m’ai trimis? Trupul meu cade la picioarele tale greu ca o pasăre moartă.
0 Comments
de Lucian Blaga
M’aplec peste margine: nu ştiu – e-a mării ori a bietului gând? Sufletul îmi cade în adânc Alunecând ca un inel dintr’un deget slăbit de boală. Vino sfârşit, aşterne cenuşă pe lucruri. Nici o cărare nu mai e lungă, Nici o chemare nu mă alungă. Vino sfârşit. Pe coate încă odată mă mai ridic o şchioapă de la pământ şi ascult. Apă bate ’ntr ’un ţărm. Altceva nimic, nimic, nimic. de Lucian Blaga
Frumuseţea ca şi zborul şi iubirea de cenuşe-şi leagă firea. De-i ştergi fluturelui praful, nici o boare – Nici o vrajă nu-l vor face să mai zboare. El, totemul seminţiei ştiutoare, îşi ascunde obîrşiile şi drumul. Dacă-l sfarmi, îşi dă poleiul – din secretele-i nici unul. Cine-i puse pe aripi şi pe făptură scrumul, joc de aur ca suflat din foi de faur? A dormit o noapte-n Lună? S-a născut din scrum de urnă? de Lucian Blaga
În frunză de cucută-amară îmi fluier bucuriile – şi-o ne ’nţeleasă teamă de moarte mă pătrunde, cum vă privesc pe malul mării de secară flori de mac. Aş vrea să vă cuprind, că nu ştiu cum, petalele ce le purtaţi, îmi par urzite din spuma roşie a unui cald şi ’nflăcărat amurg de vară. Aş vrea să vă culeg în braţe feciorelnicul avânt, dar vi-e atât de fragedă podoaba, că nu ’ndrăznesc o, nici la pieptul gândurilor mele să vă strâng. Şi-aş vrea să vă strivesc că sunteţi roşii, roşii cum n’au putut să fie pe pământ decât aprinşii, marii stropi de sânge, ce-au căzut pe stânci şi pe nisip în Ghetsemani de pe fruntea lui Isus, când s’a ’ngrozit de moarte. de Lucian Blaga
Tinere, care mergi prin iarba schitului meu, Mai este mult pân’ apune soarele? Vreau să-mi dau sufletul deodată cu şerpii striviţi în zori de ciomegele ciobanilor. Nu m’am svârcolit şi eu în pulbere ca ei? Nu m’am sfredelit şi eu în soare ca ei? Vieaţa mea a fost tot ce vrei, câteodată fiară, câteodată floare, câteodată clopot – ce se certa cu cerul. Azi tac aici, şi golul mormântului îmi sună în urechi ca o talangă de lut. Aştept în prag răcoarea sfârşitului. Mai este mult? Vino tinere, ia ţărnă un pumn şi mi-o presară pe cap în loc de apă şi vin. Botează-mă cu pământ. Umbra lumii îmi trece peste inimă. de Lucian Blaga
Petale par scoicile cum cad pe aproapele ţărm, ca-ntr-un joc, aduse cu apele. Unda îngroapă-le, valul dezgroapă-le! Zeiţe de mare-au pierit diafane ca apele. Toate pe-aci şi-au lăsat, vestigii pleoapele. Unda îngroapă-le, valul dezgroapă-le! de Lucian Blaga
Un vânt de seară aprins sărută cerul la apus şi-i scoate ruji de sânge pe obraji. Trântit în iarbă rup cu dinţii Gândind aiurea – mugurii unui vlăstar primăvăratic. Îmi zic: „Din muguri amari înfloresc potire grele de nectar” şi cald din temelii tresar de-amarul tinerelor mele patimi. de Lucian Blaga
Prin lumea poveştilor zumzetul veştilor. Prin murmurul mărilor plânsetul ţărilor. Prin lumea aievelor cântecul Evelor. Prin vuietul timpului glasul nimicului. Prin zvonul eonului bocetul omului. |
Arhiva
August 2023
Autori
All
|
RSS Feed
