|
de Marin Sorescu
Cu ceaţa groasă oblojind copacii Coboară cerul jos ca o prelată, Vinul e-n buţi, via îngropată Ţăranul stivă a făcut aracii. Tot înspre vetre se retrag burlacii Şi babele-i descântă cu vreo fată. Vreo Albă ca Zăpada, vreo nepoată De pe întinsul roditoarei Dacii. Ai trage-obloanele scriind: „Închis” Nici visul n-are unde să se ducă, E cerul foarte jos, precum am zis. Şi pe furtuna timpului, năucă Norocu-şi poartă coaja lui de nucă De-a pururi între creste şi abis.
0 Comments
de Marin Sorescu
Cum acest rău n-are de gând să treacă Şi ne scăldăm tot în aceleaşi ape, Să facă ceva Heraclit, să facă, Din unda împuţită ne dezgroape. Căci dacă totul merge, cum de noi N-avem de ştire, cât trăim cu ştir Şi-nţepeniţi cu buzele-n noroi Suntem cobai ai unui lung delir? De aiurăm şi-n trista agonie, Ţinându-se de marginea răbdării, Urlăm, s-audă zeii disperării Ce poate-un biet boţ de carne vie, Fosile prinse-n râul împietrit - De vină este numai Heraclit. de Marin Sorescu
Aşa cum stai, Dreaptă, Cu braţele moi Pe pîntecul plin, Pari o veche soţie de voievod Ţinîndu-şi ctitoria. Şi parcă-aud un glas Venind de dincolo De dispariţia materiei: „Noi, Ion şi Ioana, Cu puterile noastre Am durat acest sfânt Copil Întru veşnica pomenire A acestui soare Şi-a acestui pâmânt.” de Marin Sorescu
Doctore, simt ceva mortal Aici în regiunea fiinţei mele. Mă dor toate organele, Ziua mă doare soarele, Iar noaptea luna şi stelele. Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer Pe care pînă atunci nici nu-l observasem Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă Cu o senzaţie de iarnă. Degeaba am luat tot felul de medicamente, Am urît şi am iubit, am învăţat să citesc Şi chiar am citit nişte cărţi, Am vorbit cu oamenii şi m-am gîndit, Am fost bun şi-am fost frumos… Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore. Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani. Cred că m-am îmbolnăvit de moarte Într-o zi Cînd m-am născut. O mie şi una de poezii româneşti vol. II, antologie de Laurenţiu Ulici – Bucureşti, Editura DU Style, 1997 de Marin Sorescu
Iarba, munţii, apele, cerul Mi-au intrat în sînge Şi-acum aştept Să-şi facă efectul. Simt că-nverzesc, Din cauza ierbii. Că mă umplu de prăpăstii Şi de ceaţă, Din cauza munţilor. Că picioarele rotunjesc pe drum Pietrele Şi tot întreabă de mare, Din cauza apei. Şi mai simt că devin Parcă albastru, parcă nemărginit, Cu stele pe ochi Şi pe vîrful degetelor. de Marin Sorescu
Sfinţilor, Primiţi-mă în rîndul vostru Măcar ca figurant. Voi sunteţi bătrîni, Poate-au început să vă doară anii, Zugrăviţi pe fiinţa voastră În atîtea etape. Îngăduiţi-mi să-ndeplinesc Treburile mai neînsemnate Din firide şi ocniţe. Aş putea de pildă, Să mănînc lumină La Cina cea de taină, Şi să suflu în aureolele voastre După ce se termină slujba. Iar, din cînd în cînd, La distanţă de-o jumătate de perete, Să-mi fac mîinile pîlnie la gură Şi să urlu, o dată pentru credincioşi Şi o dată pentru necredincioşi: Aleluia! Aleluia! de Marin Sorescu
Bătăi în inimă: Cioc! cioc! Intră că tocmai vreau să ies. De nervi, eu am un mare stoc Şi un depozit sunt de stres. Ciocănitoarea îi dă ghes Unui stejar, în tainic loc, Şi bate cuie cu-nţeles, În coaja ce-ţi va fi cojoc. Ce-a fost a fost! Ce-o fi, să fie! C-o brumă de filozofie Tot m-am ales, în ceasul prost. Ciocănitoare, pe de rost Îţi ştiu sinistra psalmodie: Ce-o fi să fie, chiar a fost. de Marin Sorescu
Societatea vrea martiri. N-am chef, Călăii ei să-mi facă-n cap cucuie, Să-mi bată-n glezne cele mai mari cuie, Să-mi smulgă-n cleşte unghii de sidef. Să-şi caute răscoalele alt şef, Eu nu râvnesc la bronzul din statuie. Ce-i adevărul? Este el ce nu e, O veche sfoară pe un vechi gherghef. Nu-mi pun eu umărul la carul dur, Să sorb a vitejiei vană cupă, Frumos e să fii-n frunte, însă după Ce faci, când vine brazda şi te-astupă? Tot se va spune c-am fost hoţ, sperjur. Şi iată, mori, sleit, împuns, obscur. de Marin Sorescu
Copacul şi-a întins umbra Pe asfalt S-o calce maşinile, Aşa cum sălbaticii Modelează din lut Chipul duşmanului lor Şi-l străpung cu săgeţile. Copacul şi-a desenat chipul Pe mii de frunze Şi le-a azvârlit în stradă. Apoi a chemat vântul, Maşinile şi oamenii Să le treiere, Să nu rămână o singură frunză În care inima lui Să nu fie strivită, însângerată. Copacul se urăşte astfel În fiecare toamnă, De ani şi ani. de Marin Sorescu
-Ce-ai lua cu tine, Dacă s-ar pune problema Să faci naveta dintre iad şi rai, Ca să ţii nişte cursuri? -O carte, o sticlă de vin şi-o femeie, Doamne. Dacă nu-ţi cer prea mult. -Ceri prea mult, îţi tăiem femeia, Te-ar ţine de vorbă şi n-ai timp să-ţi pregăteşti cursul. -Vă implor, tăiaţi-mi cartea, O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine o sticlă de vin Şi o femeie. Asta aş dori, dacă nu vă cer prea mult. -Ceri prea mult. Ce-ai dori să iei cu tine, dacă s-ar pune problema Să faci zilnic naveta între rai şi iad, Ca să ţii nişte cursuri? -O sticlă de vin şi-o femeie, Dacă nu cer prea mult. -Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi, E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia. -Ce tot ai cu ea poate mă gândeam la alta, mai bine tăiaţi-mi vinul Că şi-aşa mă moleşeşte şi n-aş mai putea să-mi pregătesc cursul, Inspirându-mă din ochii iubitei. - Ce-ai dori să iei cu tine, dacă s-ar pune problema Să faci zilnic naveta între rai şi iad, Ca să ţii nişte cursuri? -O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult. -Ceri prea mult, îţi tăiem femeia. -Atunci tăiaţi-mi mai bine cursurile, Adică nu, ori totul ori nimic, Aş face drumul dintre iad şi rai degeaba. Cum să-i sperii şi să-i înfricoşez pe păcătoşii din iad Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arăt? Cum să-i înalţ pe drepţii din rai, dacă n-am cartea Să le-o tălmăcesc, Cum să suport eu drumul şi diferenţele de temperatură, Luminozitatea şi presiunea dintre rai şi iad Dacă n-am vinul să-mi dea curaj? |
Archives
December 2024
Autori
All
|
RSS Feed
