|
de Marin Sorescu
Credeam la răutate că-s imun, Şi contra barbariei vaccinat Şi iată, au venit şi m-au scuipat Şi-n viaţă încă, mă citesc postum. Credeam că-n apă vie mi-a scăldat Măcar privirea, mama, în cătun Şi iată – un ochi îmi plînge-nsingurat Şi celălalt nu rîde nicidecum. Cu cobe, cucuvele, rele pieze Credeam că dat îmi este să mă lupt Şi iată-mă ajuns pe metereze: Mă prăbuşesc cu visu-mi dedesubt! Blestemul ca nimic să nu dureze L-am moştenit cu laptele ce-am supt.
0 Comments
de Marin Sorescu
Dar nici cu ochelarii pe nas Nu mai văd visele şi e grav. Ca să ştiu unde-am rămas, Şterg globii ochilor c-un postav. O hemoragie de-ncurcături Şi pe plan internaţional. Oamenii, tot mai impuri, Se lasă duşi, duşi de val. Ah, cum mă ustură la ficaţi, Ah, cum mă doare Această tristă alunecare ! Această atmosferă de eşuare, Această lume de nevropaţi ! de Marin Sorescu
Ce-ar fi de-am mai greşi o leacă, Noi cei disciplinaţi, modeşti, Cu fruntea veşnic ce se freacă Doar de zăbrele la fereştri? Să scoatem sabia din teacă, Eu să lovesc, tu să loveşti, Un fapt grozav să se petreacă: Să simt că sunt, să simţi ca eşti. Cuminţi în bănci şi raşi în cap Ne strecurăm mereu tiptil Să nu jicnim vreun casap, În timp ce sufletul, fitil, Arde mocnit, de la un cap, Şi explodează inutil. de Marin Sorescu
Acest glob mic, această lume rară, Pământul răstignit în pătrăţele, Şi ţevi de tun închipuind zăbrele Şi-această disperare statuară… Şi găinari ce joacă pietricele Cu bombe. Şi această mare-amară, Oraşele, ce gata sunt să sară, Ca schijele spre pulberea de stele… Şi în această sumbră ţesătură, Din suflet dai să scoţi un crez prea sfânt, Cu faldurii striviţi sub munţi de zgură. Şi-un antic mesager de rele, crunt, Ţi-aruncă tragedia-n bătătură Să-i dai cuvînt. Şi glas îi eşti şi gură. de Marin Sorescu
Mereu cu ceva-n cap, ca un cucui: Sub ţeastă înfloreşte o ideie. Şi fruntea mea-i ghiveci pentru-o femeie, Din creier răsărind, a nimănui. Şi nici în gînd nu comentez, nu spui Minunea aninată de-o scânteie, Vreau cât mai mult în sufletu-mi să steie Incendiul florii care e şi nu-i. Şi trec absent, răspund contradictoriu Hrănesc cu pîine ceasul meu cu cuc, Spun „odă” cînd de fapt gîndesc „memoriu” Castel de apă-i turnul de ivoriu. Grăbitei lumi îi par un pic năuc Şi zilnic vin din nori, parcă mă duc. de Marin Sorescu
Cu ceaţa groasă oblojind copacii Coboară cerul jos ca o prelată, Vinul e-n buţi, via îngropată Ţăranul stivă a făcut aracii. Tot înspre vetre se retrag burlacii Şi babele-i descântă cu vreo fată. Vreo Albă ca Zăpada, vreo nepoată De pe întinsul roditoarei Dacii. Ai trage-obloanele scriind: „Închis” Nici visul n-are unde să se ducă, E cerul foarte jos, precum am zis. Şi pe furtuna timpului, năucă Norocu-şi poartă coaja lui de nucă De-a pururi între creste şi abis. de Marin Sorescu
Cum acest rău n-are de gând să treacă Şi ne scăldăm tot în aceleaşi ape, Să facă ceva Heraclit, să facă, Din unda împuţită ne dezgroape. Căci dacă totul merge, cum de noi N-avem de ştire, cât trăim cu ştir Şi-nţepeniţi cu buzele-n noroi Suntem cobai ai unui lung delir? De aiurăm şi-n trista agonie, Ţinându-se de marginea răbdării, Urlăm, s-audă zeii disperării Ce poate-un biet boţ de carne vie, Fosile prinse-n râul împietrit - De vină este numai Heraclit. de Marin Sorescu
Aşa cum stai, Dreaptă, Cu braţele moi Pe pîntecul plin, Pari o veche soţie de voievod Ţinîndu-şi ctitoria. Şi parcă-aud un glas Venind de dincolo De dispariţia materiei: „Noi, Ion şi Ioana, Cu puterile noastre Am durat acest sfânt Copil Întru veşnica pomenire A acestui soare Şi-a acestui pâmânt.” de Marin Sorescu
Doctore, simt ceva mortal Aici în regiunea fiinţei mele. Mă dor toate organele, Ziua mă doare soarele, Iar noaptea luna şi stelele. Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer Pe care pînă atunci nici nu-l observasem Şi mă trezesc în fiecare dimineaţă Cu o senzaţie de iarnă. Degeaba am luat tot felul de medicamente, Am urît şi am iubit, am învăţat să citesc Şi chiar am citit nişte cărţi, Am vorbit cu oamenii şi m-am gîndit, Am fost bun şi-am fost frumos… Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore. Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani. Cred că m-am îmbolnăvit de moarte Într-o zi Cînd m-am născut. O mie şi una de poezii româneşti vol. II, antologie de Laurenţiu Ulici – Bucureşti, Editura DU Style, 1997 de Marin Sorescu
Iarba, munţii, apele, cerul Mi-au intrat în sînge Şi-acum aştept Să-şi facă efectul. Simt că-nverzesc, Din cauza ierbii. Că mă umplu de prăpăstii Şi de ceaţă, Din cauza munţilor. Că picioarele rotunjesc pe drum Pietrele Şi tot întreabă de mare, Din cauza apei. Şi mai simt că devin Parcă albastru, parcă nemărginit, Cu stele pe ochi Şi pe vîrful degetelor. |
Archives
December 2025
Autori
All
|
RSS Feed
