de Marin Sorescu

Doctore, simt ceva mortal
Aici în regiunea fiinţei mele.
Mă dor toate organele,
Ziua mă doare soarele,
Iar noaptea luna şi stelele.

Mi s-a pus un junghi în norul de pe cer
Pe care pînă atunci nici nu-l observasem
Şi  mă trezesc în fiecare dimineaţă
Cu o senzaţie de iarnă.

Degeaba am luat tot felul de medicamente,
Am urît şi am iubit, am învăţat să citesc
Şi chiar am citit nişte cărţi,
Am vorbit cu oamenii şi m-am gîndit,
Am fost bun şi-am fost frumos…

Toate acestea n-au avut nici un efect, doctore.
Şi-am cheltuit pe ele o groază de ani.
Cred că m-am îmbolnăvit de moarte 
Într-o zi
Cînd m-am născut.
​
O mie şi una de poezii româneşti vol. II, antologie de Laurenţiu Ulici – Bucureşti, Editura DU Style, 1997

de Marin Sorescu

Iarba, munţii, apele, cerul
Mi-au intrat în sînge
Şi-acum aştept
Să-şi facă efectul.

Simt că-nverzesc,
Din cauza ierbii.

Că mă umplu de prăpăstii
Şi de ceaţă,
Din cauza munţilor.

Că picioarele rotunjesc pe drum
Pietrele
Şi tot întreabă de mare,
Din cauza apei.

Şi mai simt că devin
Parcă albastru, parcă nemărginit,
Cu stele pe ochi
Şi pe vîrful degetelor.

​de Marin Sorescu

Sfinţilor,
Primiţi-mă în rîndul vostru
Măcar ca figurant.

Voi sunteţi bătrîni,
Poate-au început să vă doară anii,
Zugrăviţi pe fiinţa voastră
În atîtea etape.

Îngăduiţi-mi să-ndeplinesc
Treburile mai neînsemnate
Din firide şi ocniţe.

Aş putea de pildă,
Să mănînc lumină
La Cina cea de taină,
Şi să suflu în aureolele voastre
După ce se termină slujba.

Iar, din cînd în cînd,
La distanţă de-o jumătate de perete,
Să-mi fac mîinile pîlnie la gură
Şi să urlu, o dată pentru credincioşi
Şi o dată pentru necredincioşi:
Aleluia! Aleluia!

de Marin Sorescu

Bătăi în inimă: Cioc! cioc!
Intră că tocmai vreau să ies.
De nervi, eu am un mare stoc
Şi un depozit sunt de stres.

Ciocănitoarea îi dă ghes
Unui stejar, în tainic loc,
Şi bate cuie cu-nţeles,
În coaja ce-ţi va fi cojoc.

Ce-a fost a fost! Ce-o fi, să fie!
C-o brumă de filozofie
Tot m-am ales, în ceasul prost.

Ciocănitoare, pe de rost
Îţi ştiu sinistra psalmodie:
Ce-o fi să fie, chiar a fost.

de Marin Sorescu

Societatea vrea martiri. N-am chef,
Călăii ei să-mi facă-n cap cucuie,
Să-mi bată-n glezne cele mai mari cuie,
Să-mi smulgă-n cleşte unghii de sidef.

Să-şi caute răscoalele alt şef,
Eu nu râvnesc la bronzul din statuie.
Ce-i adevărul? Este el ce nu e,
O veche sfoară pe un vechi gherghef.

Nu-mi pun eu umărul la carul dur,
Să sorb a vitejiei vană cupă,
Frumos e să fii-n frunte, însă după

Ce faci, când vine brazda şi te-astupă?
Tot se va spune c-am fost hoţ, sperjur.
Şi iată, mori, sleit, împuns, obscur.

de Marin Sorescu

Copacul şi-a întins umbra
Pe asfalt
S-o calce maşinile,
Aşa cum sălbaticii
Modelează din lut
Chipul duşmanului lor
Şi-l străpung cu săgeţile.

Copacul şi-a desenat chipul
Pe mii de frunze
Şi le-a azvârlit în stradă.

Apoi a chemat vântul,
Maşinile şi oamenii
Să le treiere,
Să nu rămână o singură frunză
În care inima lui
Să nu fie strivită, însângerată.

Copacul se urăşte astfel
În fiecare toamnă,
De ani şi ani.

de Marin Sorescu

-Ce-ai lua cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci naveta dintre iad şi rai,
Ca să ţii nişte cursuri?
-O carte, o sticlă de vin şi-o femeie, Doamne.
Dacă nu-ţi cer prea mult.
-Ceri prea mult, îţi tăiem femeia,
Te-ar ţine de vorbă şi n-ai timp să-ţi pregăteşti cursul. 
-Vă implor, tăiaţi-mi cartea,
O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine o sticlă de vin 
Şi o femeie.
Asta aş dori, dacă nu vă cer prea mult.
-Ceri prea mult.
Ce-ai dori să iei cu tine, dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
-O sticlă de vin şi-o femeie,
Dacă nu cer prea mult.
-Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi,
E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia.
-Ce tot ai cu ea poate mă gândeam la alta, mai bine tăiaţi-mi vinul
Că şi-aşa mă moleşeşte şi n-aş mai putea să-mi pregătesc cursul,
Inspirându-mă din ochii iubitei.
- Ce-ai dori să iei cu tine, dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
-O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.
-Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.
-Atunci tăiaţi-mi mai bine cursurile,
Adică nu, ori totul ori nimic,
Aş face drumul dintre iad şi rai degeaba.
Cum să-i sperii şi să-i înfricoşez pe păcătoşii din iad
Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arăt?
Cum să-i înalţ pe drepţii din rai, dacă n-am cartea 
Să le-o tălmăcesc,
Cum să suport eu drumul şi diferenţele de temperatură,
Luminozitatea şi presiunea dintre rai şi iad
Dacă n-am vinul să-mi dea curaj?

de Marin Sorescu

Cu toate că se afla în rai,
Adam se plimba pe alei preocupat şi trist
Pentru că nu ştia ce-i lipseşte.

Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva
Dintr-o coastă a lui Adam.
Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune,
Încât chiar în clipa aceea
Şi-a pipăit coasta imediat următoare,
Simţindu-şi degetele frumos fulgerate
De nişte sâni tari şi coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O nouă Evă răsărise în faţa lui.

Tocmai îşi scosese oglinjoara
Şi se ruja pe buze.
“Asta e viaţa!” a oftat Adam
Şi-a mai creat încă una.

Şi tot aşa, de câte ori Eva oficială
Se întorcea cu spatele,
Sau pleca la piaţă după aur, smirnă şi tămâie,
Adam scotea la lumină o nouă cadână
Din haremul lui intercostal.
Dumnezeu a observat
Această creaţie deşănţată a lui Adam.
L-a chemat la el, l-a sictirit dumnezeieşte,
Şi l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.

de Marin Sorescu

Ce mă doare cel mai tare
E că nu voi mai putea fi
În contact cu cărţile,
Să stau dimineaţa în faţa bibliotecii
Ca la ţărmul mării
Mângâiat de briza tainică adiind
De pe rafturi.

Dacă tot voi fi atât de aproape de ele,
Sper să nu mi se refuze, Doamne,
Plăcerea de a citi în stele
Măcar o dată pe săptămână
După orarul afişat pe un nor.

Rânduieli
de Marin Sorescu

La noi muierea pupa mâna bărbatului
Până mai adineaori – zicea Marin al lui Pătru,
Şi din dumneata nu-l scotea niciodată,
Îi făcea trei, patru copii, dar nu-ndrăznea să-i zică tu.
Cele mai mândre, care se ambiţionau, nu-i ziceau nicicum.
Femeia are socotelile ei, ea să ţină de coada cârpătorului,
Să ţină oala de mănuşă, la foc, să stea ciucită la vatră
Şi să lase politica – de-asta ne ocupăm noi, asta e pentru
oameni –
Femeia, ce ştie femeia?
Ea să şteargă sticla lămpii, să alinieze clondirile pe corlată,
Să fie toate drepte, aşa să tragi cu aţa,
Să te tragă, să-ţi pună ventuzele şi să nu-ţi iasă din vorbă,
Că ce ştie ea?

Înainte n-o prea vedeai la faţă, că purta maramă,
Zăvelca lungă, colo, abia-i sclipeau gleznele,
Dar o ghiceai pe-a frumoasă – şi-o furai, domnule,
O luai pe cal, şi-o făceai muierea ta, era o dulceaţă,
Dar acum pe cine să furi? Uitaţi-vă-n jur, pe cine să furi?
Altfel era viaţa, mai tacticoasă, umblai în cămaşă lungă până
Spre douăzeci de ani, că ziceau că eşti copil, la douăzeci de ani
Îmbrăcai izmenele, te-ncingeai cu brâul şi plecai după fete,
Le încântai din fluier.
Nu mai sunt rânduielile alea, treierai cu caii,
Vedeai cum se suceşte lanţul pe steajăr, la urmă-ntorceai caii,
Rămânea jos grâul ca aurul. Aveai stupi, oi,
Beai câte-un putinei de lapte bătut şi te ştergeai la gură cu
                                                                                                         mâtca,
Mâncai un geac de brânză, coceai floricele,
Nici mălaiul nu mai e
Aşa de dulce, când îl spoia mama cu cocă
Şi făcea pe deasupra flori cu lingura,
Dupâ aia-l băga-n ţest.
Zăbicul are alt gust.
Şi vitele parcă sunt mai proaste, că ţin minte
Când se ducea mama să mulgă vacile în obor,
Viţeii, care stăteau aleşi în curte, cum o vedeau cu oala în mână
Săreau, se gudurau pe lângă ea.
Ştiţi că şi anul ăsta Prica iar mi-a rămas stearpă?
Şi vitele sunt mai proaste, ascultaţi-mă pe mine.

Poţi să discuţi cu femeia lucrurile astea, că nu poţi.
Nici copii nu mai face ca lumea,
Să-ţi umple casa, să te simţi om,
Una-două îi leapădă, zice c-a râvnit la varză acră şi n-a
Găsit la repezeală şi i-a lepădat,
Ori c-a râvnit la cireşe iarna, şi de unde să ia, şi s-a stârpit,
Bazaconii – nu vor să dea-n greu,
De-aia s-a împuţinat lumea.
Înainte, când veneau turcii pe-aici, cine-i lua la palme?
                                                            – câte zece-doisprezece
Săreau din câte-un copac pe turc, lui Baba Novac pe-aici îi
plăcea
Să se bată cu ei, de ne lăuda şi mihai Viteazul:
„Daţi, mă, băga-i-aş la ududoi, să mai stea şi pe-acasă”.
Dar discută astea cu Măria Bălii – uite-o că vine –
                            toată ziua prin odăi – să vezi ce zice,
Că ea a stat toată viaţa cu fundu' pe cămaşă degeaba şi nici tabla
Înmulţirii n-o ştie.

–  Mărie, cât fac, fă, nouă ori opt? Care e, fă, capitala
Portugaliei?
–  Însoară-te, mă, Târziule, şi nu mai lozi aci, cu copiii,
Că ai şi-nceput să iei culoarea cerii.
–  Păi, găseşte-mi tu una care să-mi placă şi să-mi
                                                         pupe mâna la comandă,
Că acum o iau.
–  În nădejdea aia, vezi să nu te pupe moartea rece.
Nea Marin al lui Moşu Pătru se apropia bine de cincizeci de ani,
Dar nu se hotăra să se-nsoare, toate aveau câte-un cusur,
Era poreclit Târziu, dar numai Măria Bălii îndrăznea
                                                                          să-i spună în faţă.
Deştept, iscoditor, cunoştea bine ce-a fost înainte pe la noi,
Avea parcă un alt puls, dar cu o sută de ani în urmă.
Lăcrima sec pentru stricarea rânduielilor. Şi după cum citise el în
Norii de la cornul Caprii, nu era de-a bună.
Se întoarce lumea cu curu-n sus şi se scufundă pământul.
Casa lor bătrână, de moşneni şi aşezaţi,
Intra încet în pământ.