​de Ion Lazu

Dacă te miri că mi-s aşa prolific
La scris sonete, de nu-mi stă condeiul,
Am să-ţi destăinui care e temeiul
Pe care noua operă-mi edific.

Da, recunosc, nu-mi e deloc specific
Să-n şir sonete unul după altul,
Dar ca să ştii de unde vine saltul
Fără ca totuşi tihna să-mi sacrific,

Îţi spun: mă abat de  la programul zilnic
Al celor care scriu de dimineaţă,
Eu fac un tur prin parc, unul pe la piaţă
Iar după masă pic în somnul scitic.

Cu-n somn la mijloc, ziua se dublează:
Şi-n miezul nopţii am încă-o amiază.

​de Mihai Eminescu

O, adevăr sublime – o, tinichea şi paie!
O, poezie mândră – o, buiguit nerod
Istorie şpirată – minciună şi bătaie,
Amor ceresc şi dulce – a mucoşilor plod.

O, om, oglind-a lumei cu capul şui şi sec,
Cu creierul ca ceaţa, cu coaste de berbec,
Stăpân pe-a ta gândire – cum eşti p-instinct stăpân –
Se vede când femeia  goleşte el ei sân.

Când poala ş-o ardică, de pulpa-i vezi, stăpâne,
Tu nu surâzi cu râsul cel lacom şi murdar,
Tu nu eşti ca un taur şi nu eşti ca un câne,
Ce umil dă din coadă căţelei lui cu har.

Nu eşti gelos – ferit-a… cucoşii doar şi vierii
Au numai obiceiul de-a se lupta-n duel.
Tu nu ai patimi scumpe şi lacrima muierii
Nu mişcă al tău suflet, nu-ntunecă de fel.

Eşti bun cu ai tăi semeni, nu c-alte animale.
Tu îi iubeşti atâta încât îi strangi de gât …
Şi-i faci s-admire geniul – sunarea unei oale –
Şi limba ta de flăcări şi pină de urât.

Istoria omenirei cu regi de poezie,
Cu regii de războaie e ca şi un poem;
Dar totuşi rog divina ca depărcior rămâie
De corpul meu nevrednic – nu-mi vine la cherem.

Cugetători ai lumei! o, împuţiţi eterul
Cu sisteme înalte, puneţi-l în săltar.
O ladă este lumea cu vechi buclucuri – ceriul
De stele şi comedii vă este un hambar.

Preoţi cu crucea-n frunte, visternici de mistere,
Voi sunteţi sarea lumei, formaţi inima ei.
E rău numai că ziua staţi pe mâncat şi bere
Şi sara pe minciune şi noaptea pe femei.

O, drăngăniţi pe gânduri voi muzici; voi sculptor,
Îmi pipăiţi cu mâna un corp tremurător;
Şi, voi, artişti dramatici strâmbaţi-vă la lună,
Pictori, eternitatea v-aşteaptă c-o cunună.

Tu, timp, nu poţi cununa în degete s-o sfermi
Căci zugrăvir-atâta de bine saci de viermi.
O, regi, ce puşi pe tronuri de Dumnezeu sunteţi
Să plătiţi balerine şi ţiitori s-aveţi,

O, diplomaţi cu graiul politicos şi sec,
Lumea cea pingelită o duceţi de urechi.
Îmi place axiomul cel tacit, fiinţi spurcate:
Popoarele există spre a fi înşelate.

1874

​de Mihai Eminescu

De-ar fi mijloace
Şi-ar fi putinţă
Cum m-aş mai face
După dorinţă!
M-aş face-oglindă
Strălucitoare
Să te cuprindă
Pân’ la picioare.
Pieptene de-aur,
Ce-n mângâiere
Părul netează
Fără durere.
Un vânt m-aş face,
Ce lin şi-n taină
Pe piept desface
Uşoara haină.
Un somn m-aş face
Dulce de vară
Să-ţi închiz ochii
În orice sară.
Dar n-am mijloace
Nici e putinţă
De a mă face
După dorinţă.

de Grigore Vieru

Eu ştiu de la cei sfinţi
Că Dumnezeu
Ne urăşte cum suntem
Şi ne iubeşte
Cum ar dori să fim.
Doamne, cum
Trebuie să vieţuiesc eu
În lacrima ochiului meu,
Ca să birui fiara?!
Şi cât de multă
Ar trebui să fie
Jertfa sângelui nostru
Ca să nu ne zbatem
Atât de singuri,
Atât de la marginea lumii?!
Auzi?! Rogu-te încă o dată,
Ascultă încă odată ce spun
Slujitorii Tăi pre pământ:
„Doamne, nu pedepsi România
Pentru păcatele fiilor ei”.

​de Echim Vancea

pentru că sunt îmbrăcat în haine groase de iarnă
mă plimb prin marele parc
într-o după-amiaza ceţoasă.
te caut în geografia umărului tău
şi mai ales în râul închipuind nordul
pe care îl ştiam prea târziu.
şi încă tu ai putea să pleci înainte
prin durere
să spui turmelor
să ierneze la munte.
tu ştii că el nu a primit
slujba lăsată să ardă
pe surâsul liniştit al golgotei
de curând din turn a căzut
pasărea lovită
de jalea clopotului
şi nu ne mai putem aminti
şi nu mai este depărtare.