de George Bacovia

Toamna în grădină îşi acordă vioara.
Plâng strunele jalnic, lung şi prelung
Şi-n goala odaie acorduri ajung...
Şi plâng în odaie, şi eu din vioară...
Plâng strunele toate lung şi prelung.

Fereastra e deschisă... vioarele plâng...
O, ninge... şi toate se sting...
Palidă, toamna nervoasă, cântând a murit...
Îmi cade vioara şi cad ostenit,
Iar toamna, poetă, cântând a murit.

de Dan-Ionuţ Felea

De ceva vreme încoace nu mai ştiu cine eşti,
Nu mai cred că erai sinceră când îmi spuneai că mă iubeşti,
Nu mai cred că eşti cine credeam sau cine îmi spuneai că eşti,
Nu mai ştiu dacă eşti sau nu persoana de care trebuie să te fereşti.

În primele luni credeam că eşti ce-mi doream mereu,
Că eşti persoana ce mă va face să trec peste tot ce e greu,
Că orice ar fi, tu vei fi aici, lângă mine,
Încercând să faci orice ca eu să mă simt mai bine.

Vreau să cred că e doar un moment al tău de rătăcire,
Şi că în curând voi fi iar plin de fericire,
Căci tu te vei întoarce înapoi în braţele mele,
Dorind să nu mai pleci niciodată din ele.

Îmi e greu, îmi e tare greu să văd că nu mai eşti aici,
Încep să cred că la dragoste nu am deloc lipici,
Că cineva sau ceva nu vrea ca eu să fiu fericit,
Să mă simt ca toţi ceilalţi, în dragoste împlinit.

E foarte aiurea când ies pe stradă şi îi văd pe toţi,
Să îi vezi că ei se bucură de ce tu nu poţi,
Să îi vezi iubindu-se şi fiind fericiţi,
Să îţi fie ciudă că ei sunt împliniţi.

Mă simt gol, mă simt singur, şi chiar sunt,
I-am lăsat pe toţi pentru tine, ce crunt !
Mă simt invizibil când tu nu eşti cu mine,
Un om lipsit de sine.

Cine eşti ? Că eu nu te mai recunosc,
Mă faci să cred că nici măcar nu te cunosc,
Să cred că minţeai mereu când îmi spuneai că mă iubeşti,
Că la mine te gândeşti, că niciodată nu mă părăseşti …
Cine eşti ? Chiar, tu cine eşti ?

de Dan-Ionuţ Felea

Frigul încet, încet se lasă,
Tristeţea mă prinde-n plasă,
Dorul de tine iar apare,
Precum o nălucă-n zare.

Odată cu toamna ce vine,
Amintirile legate de tine
Nu mă lasă noaptea să adorm;
Dorul de tine mă copleşeşte enorm.

În loc să-i admir pe cei ce se iubesc,
Stau pe bancă şi de tine-mi amintesc,
Cum ca pe un câine tu mă minţeai,
Cuvinte dulci la ureche îmi şopteai.

Sufletu-mi e ca o frunză ce cade lin,
Pe zi ce trece se adânceşte în declin,
Iubirea ta e tot ce îi lipseşte,
Fără ea de trup nu se lipeşte.

Un trup lipsit de suflet e gol,
E ca păsările ce nu zboară-n stol,
Ca un cer senin dar plin de nori,
Ca un vis în care nu poţi să zbori.

Dacă nici în vis nu poţi zbura,
Greşelile nu ţi le poţi repara,
Atunci degeaba te mai culci,
Ziua de mâine degeaba o apuci.