​de Constantin Abăluţă

Îmi place să colind pe străzi fără nume
aici te simţi ca un copac oarecare
eşti lăsat în seama clipei
un nor alb te ia ostatic
apoi te schimbă cu puştiul pe trotinetă
care vine-n viteză ţipând Păzeeaaaa!

Acum mănânc o portocală
şi mă privesc în marea oglindă rotundă
împestriţată cu timbre
de pe scrisorile prietenilor din lumea întreagă

Termin portocala dar nu arunc cojile
le tai în pătrăţele şi le lipesc pe oglindă
printre timbre

Să aştepţi scrisori ce tâmpenie
când există pe lume portocale

de George Topîrceanu
​
Mi-ai dăruit, frumoasă doamnă, o călimară de argint
Cu două guri întunecate, ca două porţi de labirint,
Prin care gândurile mele s-or afunda neştiutoare
Şi-adesea n-or găsi ieşire din bezna umedă, la soare.
Cu două guri ca de fântână, din care ultimul meu vis,
Scafandru mic, privind cu spaimă spre fundul negrului abis,
Va încerca, zadarnic poate, s-adune înşirată-n salbe
Recolta de mărgăritare a viitoarelor nopţi albe.
În călimara asta nouă roiesc ca fluturii imagini
Ce vor cădea cândva, inerte, pe câmpul alb al unei pagini,
Închipuiri neplăsmuite şi gânduri negândite încă
Pe care stropul de cerneală le-nchide-n noaptea lui adâncă,
Cuvinte şterse peste-o clipă, fantome de idei defuncte,
O ploaie miniaturală de-accente, virgule şi puncte -
Şi-acele negre arabescuri pe care-o vagă fantezie
Sau numai mâna mea distrată le zugrăveşte pe hârtie.
În ea, tăcute şi smerite stau viitoarele regrete,
Alături de bilanţul zilei şi de adresa unei fete;
Scrisoarea de condoleanţe pe care, poate, o voi scrie
Unui amic în doliu după vreo rudă care-i încă vie;
O epigramă inedită; figura unui tip ridicol,
Pe care nu-l cunoaştem încă; un titlu mare de articol,
Asupra unei chestii care va fi de actualitate,
Cu siguranţă, peste-o lună sau peste-un an şi jumătate, -
Şi toate cifrele arabe stau, de la 1 pân' la 9,
Amestecate şi stupide, în călimara asta nouă...
În cupa ei de întuneric dorm viitorul şi prezentul,
Cuvintele prin care, poate, îmi voi începe testamentul;
O poliţă abia schiţată, un madrigal, o amintire
A unei clipe viitoare, - sau o poemă de iubire
Pe care voi citi-o, poate, atras de noaptea lor bizară
În ochii tăi cei mari şi negri ca două guri de călimară...

de Leonida Lari

Sunt om şi sunt puternic,
dar mă încearcă-ades
O slăbiciune mare şi-mi prelungeşte chinul –
Cu cît mai mult îmi pare că e de înţeles
Şi-s hoţul care singur şi-a devastat căminul.

Atunci m-aş duce-n codru şi-ncet m-aş prăbuşi
Sub un covor de iarbă, aproape de ţărână,
Pînă cînd trupu-mi hrană seminţelor va fi.
Pînă va creşte iarbă pe-mpădurita-mi mînă.

Ce rară sărbătoare această viaţă-a mea!
Trecută-n flori şi-n arbori,
şi-n ape cristaline,
Cum aş putea şi-acum, fără-a intra în ea,
Să aflu ce e partea de dincolo de mine?...

de Leonida Lari

Ţi-e trist fără fructe, copacule, întomnatule,
lasă-te spre fructul meu roşu din piept,
spre mine lasă-te, însinguratule,
căci pe nimeni n-aştept.

Mă va părăsi şi pe mine sîngele-odată,
neaşteptat de înţelegător şi docil,
cînd eu surîde-voi iluminată,
colindată de-un sînge subtil.

Şi ţie, floare, ţi-e trist fără-albine,
şi ţie, iarbă, ţi-e greu fără furnici,
lăsaţi-vă, rezemaţi-vă toate de mine,
cît mai sunt pe aici.

Lăsaţi-vă, rezemaţi-vă, când n-aveţi putere,
eu ştiu ce înseamnă golul acel
de-a nu afla un braţ la durere
să te reazemi de el.

Am să vă apăr cu mine de gerul nămeţilor,
de piatra mult prea grăbitelor ploi,
ci doar trecerea mea către-o viaţă a vieţilor
apăraţi-o cu voi.

​de Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ – Hozevitul

​De câte ori priveam în zare
Simţeam de mic aşa un dor
Să colind pământ şi mare,
Să fiu departe călător.

Vedeam în zarea depărtată
Un cer de-a pururi senin
O lume nouă, mai curată,
O viaţă fără de suspin.

S-a dus degrab copilăria
Ca visul cel înşelător
Şi după dânsa bucuria
S-a dus ca pasărea, în zbor.

În lumea asta zbuciumată
Am căutat limanul sfânt
Pe care l-am visat odată,
Dar nu se află pe pământ.

Aceleaşi valuri sunt pe mare,
Aceeaşi viaţă cu dureri,
Aceleaşi băuturi amare
Ne dau şi astăzi, ca şi ieri.

Un singur ţărm acum rămâne
Străin de valul cel lumesc:
Ierusalimul cel din ceruri
Putea-voi ca să-l nimeresc?

La el nu este nici durere
Nici întristare, nici suspin,
Acolo nu-i apus de soare
Şi cerul veşnic îi senin.