de Ion Barbu

În turburatu-mi suflet, am construit o Arcă
– Informă nălucire de biblic corăbier, –
Şi turme-ntregi de gânduri pe puntea ei se-mbarcă,
Noroade-ntregi, plecate puternicului cer.

E vremea să se-abată mânia Lui! O ploaie
De stropi rigizi întinde zăbrele de oţel.
Corabia aleargă… în negura greoaie,
Corabia se-nclină şi-aleargă fără ţel…

Şi cel din urmă creştet de munte se scufundă…
– Spre ţărm Stâpâne, spre care Ararat
Din bruma depărtării, mă poartă-adânca undă? –
S-a coborât pe ape linţoliu-ntunecat.

Aud cum se destramă un suflet undeva,
Departe, în a ploii acidă melopee…
E noapte-n larg… Iar Arca te-aştept, Jehova,
Pe mările din suflet să fereci curcubee.​

​de George Bacovia

Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele  –
Pedanţi profesori
Şi examene grele…
Şi azi mă-nfiori
Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele!

Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare –
Azi nu mai sunt eu
Şi mintea mă doare…
Nimic nu mai vreu –
Liceu, - cimitir
Cu lungi coridoare…

Liceu, - cimitir
Al tinereţii mele –
În lume m-ai dat
În vâltorile grele,
Atât de blazat…
Liceu, - cimitir
​Al tinereţii mele!

​de Oana Boc

Operaţii de matematică
tatuate pe trupul meu:
Sunt secundele mele calculate,
numărate cu grijă de Dumnezeu.

Coloane de cifre
cu minus şi cu plus
Bat în ritmul inimii mele
zbaterea, ruperea timpului smuls.

Voi arde mai departe la plus infinit
Ca o imensă iubire orizontală,
Trecând cu speranţă prin ruguri şi ploi
Spre inevitabila mea scădere finală…

de Radu R. Şerban
​
În fiecare clipă de tăcere sau de larmă
Bucuria pământului trebuie recâştigată.
Abia mai ţinând deasupra lui stindardul sfâşiat,
Peticele lui se împreună dintr-odată,
Fâlfâie ca fularele neglijente ale poeţilor demodaţi;
Se înfăşoară în jurul mării şi soarelui şi animalelor,
Dezbină din nou pe părinţi şi pe fraţi,
Îi învăluie pe prietenii cerului, întârziaţi.
Tăcere şi larmă şi fum strecurat în odaie
De la vreascurile  pe jumătate arse,
împrăştiate pe drum,
De la fântână până la cărare.
De ce oare, de ce oare
Atât de puţină tăcere, de ce atât de puţin fum?
Dar stindardul pământului, sub orice înfăţişare,
Se petrece printre degete, printre
gânduri şi spaime.
Inima, răsărind din fuioare
Din fire de oţel mai poate să-ngaime,
Să cânte apoi, să se răzbune,
să acopere cu umbra
Monedele fără valoare,
Poate să se aşeze liniştită
În locurile uitate, în vremurile
aduse iar printr-o suflare de fată
bucuria pământului recâştigată.