de Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ – Hozevitul De câte ori priveam în zare
Simţeam de mic aşa un dor Să colind pământ şi mare, Să fiu departe călător. Vedeam în zarea depărtată Un cer de-a pururi senin O lume nouă, mai curată, O viaţă fără de suspin. S-a dus degrab copilăria Ca visul cel înşelător Şi după dânsa bucuria S-a dus ca pasărea, în zbor. În lumea asta zbuciumată Am căutat limanul sfânt Pe care l-am visat odată, Dar nu se află pe pământ. Aceleaşi valuri sunt pe mare, Aceeaşi viaţă cu dureri, Aceleaşi băuturi amare Ne dau şi astăzi, ca şi ieri. Un singur ţărm acum rămâne Străin de valul cel lumesc: Ierusalimul cel din ceruri Putea-voi ca să-l nimeresc? La el nu este nici durere Nici întristare, nici suspin, Acolo nu-i apus de soare Şi cerul veşnic îi senin.
0 Comments
de Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ – Hozevitul
Din zborul cel prea tainic Al timpului grăbit, Adeseori de suflet Uităm desăvârşit. Robiţi de jugul sâlnic Al trupului tiran Ne rătăcim din calea „Cerescului liman” Uităm de zarea sfântă A Patriei cereşti, Căci mintea ne târăşte La cele pământeşti. Aripile gândirii De patimi se topesc Şi lesne ne vânează „Acei ce ne pândesc”. Atuncea bietul suflet Ca mortul stă pierdut În groapa cea adâncă A trupului de lut. Şi viaţa noastră trece Deşartă, fără duh, Ca ziua fără soare Şi fără de văzduh! de Sfântul Cuvios Ioan Iacob de la Neamţ - Hozevitul
Un creştin odinioară Tot se căina mereu: Grea mai este Crucea asta Ce mi-a dat-o Dumnezeu. Cum o dau nu-mi iese bine De necazuri nu mai scap Şi muncesc din greu ca boul Până cad lângă proţap! Iaca alţii sunt mai leneşi Şi trăiesc mai în belşug Numai mie (vorba ceea) „boii nu-mi mai trag la jug”. Şi ofta creştinul nostru şi Mereu era cârtind Nimeni nu putea odată Să-l audă mulţumind, Însă Cel de sus Părinte, Care ajută pe mişei Cautând din cele Sfinte, cercetatu-l-au pe el: A trimis la el un înger Noaptea cand dormea trudit Şi luând pe om de mână L-a urcat pe deal la Schit. Se facea că este ziuă Şi erau numai ei doi Între nişte Cruci frumoase Felurite după soi. Unele erau de aur, Altele de fier şi lemn, De argint şi de aramă, Fiecare cu un semn. Zice îngerul atuncea: „Ia-ţi o Cruce care vrei Numai potriveşte-o bine şi te-ntoarce la bordei”, Lacom el apucă-n grabă, Cea de aur mai întâi Încercând s-o tabârcească Pe voinici umerii săi. Dar nu-i chip ca s-o urnească Şi privind la ea cu jind Se pogoară mai la vale, La o Cruce de argint. De prea multă, strălucire Nu te poţi uita la ea, Dar voind el s-o ridice Vede că-i grozav de grea Se mai uită, iar incearcă Până ce işi ia de seamă Să-şi aleagă altă Cruce Tot frumoasă, de aramă. Dar în ciuda lui şi aceea Pentru dânsul este grea Cea de marmora mai tare, Cea de fier cam tot aşa. Lângă ele mai la vale, vede sub un copăcel, Cruce de stejar uşoară Numai bună pentru el. O ridică deci şi pleacă Iară îngerul pe drum Il întreabă pentru Cruce, Dacă-i mulţumit acum. Slavă Domnului, răspunde, Tare-s mulţumit cu ea, Căci din toate numai asta Este după vlaga mea! Îngerul atunci îi zice: Omule nemulţumit, Pentru Crucea, vieţii tale Totdeauna ai cârtit! Astăzi te-am adus anume Ca să-ţi fie semn Că nici una nu poţi duce Decât Crucea cea de lemn. Asta este „Crucea vieţii” Dată ţie de când eşti Deci lui Dumnezeu dă slavă şi de-acum să nu cârteşti Cele de metale scumpe sunt a oamenilor sfinţi Care sufăr pân'la sânge, întru grele nevoinţi Iară tu cu sărăcia lesne te vei mântui, Dacă vei păzi credinţa şi răbdând vei mulţumi! |
Archives
October 2024
Autori
All
|