|
de Vasile Voiculescu
Un vînt zburlit porneşte din ţărmuri să tresalte Şi ia de hăţuri fumul, iar sprintenul vapor, Ajuns în piscul mării cu apele înalte, Se clatină pe muchea albastrului pripor. E-o seară uriaşă ca un sfîrşit de lume – Din albe clăbuceturi de ape ce se sparg, Mînînd cirezi de valuri, săltaţi pe şei de spume, Se-ntorc ciobanii mării, delfinii dinspre larg. Apusul se tîrăşte pe-un cer de pietre scumpe Şi cade-n mierea mării, cu luntrile furnici, Din redia pietroasă privesc departe cum pe Un mal de aur arde o casă de chirpici.
0 Comments
de Vasile Voiculescu
Azi am trecut s-o văd, înstrăinată, Grădina-n care-o vară ne-am iubit… Podoaba-n zdrenţe-i spînzură uscată, Rugini a prins frunzişul răvăşit, Iar parcul, raiul nostru de-altădată, Cu ziduri alţii azi l-au ocolit. E ceasul vechi al dragostei, e seară, Şi, dînd să intru, stau înfiorat: Înaltul plop la porţi m-aşteaptă iară, Dar toamna purpurie l-a schimbat În galben stîlp pîlpîitor de pară, Ce freamătă, de vînturi zbuciumat. Şi-n vijelia ce s-a-ncins să-l bată, Aprinsul plop acolo mi-a părut Că-i sabia de foc neîndurată Pe care Heruvimul nevăzut O flutură spre lumea blestemată La Poarta Paradisului pierdut. de Vasile Voiculescu
În suflet, ca pe-o cale pustie, sunt răscruci, Întretăieri de drumuri sălbatice, străine, Ducînd spre patru colţuri…Pe care să apuci ? Meleagurile-s rele şi nimeni nu-i cu tine. Răspântia e moartă, şi cîţi s-au perindat Nu ţi-au lăsat o urmă, un semn care s-arate De-a nimerit vreunul pe drumu-adevărat… Doar cruci fără de slove de-a lungul-s presărate. Un han, din care numai pereţii-au mai rămas, Cu hruba părăsită, un puţ fără izvoare Şi-un plop uscat alături, ca o spînzurătoare, Îţi spun că nu e locul făcut pentru popas. Te simţi pierdut departe… răscrucile-s pustii, Şi-ai vrea să fugi din aste paragini blestemate. …În suflet sunt răspântii: ajungi fără să ştii Şi şovăi la o furcă de drumuri neumblate. de Vasile Voiculescu
Oprită să urce în ceruri vreodată, Durerea n-are aripi, să-şi facă vînt, Ci calcă, peste, lespezi încovoiată, Înger pururi încătuşat de pământ. Adâncu-i glas n-ajunge la stele… Braţele-i vîntură cenuşă şi lut, Presărîndu-le peste răni grele. Dar Domnul a ales-o de la-nceput. În ochii ei luceşte, încă neînţeleasă, Lumina, semnul lui izbăvitor, Şi a pus-o mai presus, crăiasă Şi pildă, îngerilor tuturor. Ea nu ştie… Dar cînd somnul o doboară, În miezul nopţii şi-al tăcerii, Marii îngeri pe pămînt coboară Şi se pleacă de sărută picioarele durerii. de Vasile Voiculescu
Tu nu uita că sunt în tine peşteri… Un pas, o şoaptă, numai un suspin, Sporesc acolo-n mii şi mii de creşteri, Se-ngroaşă-n hăuri, se izbesc şi vin Să zguduie pereţii arşi de lavă. Şi tainiţa se umple de tumult, Ca cerurile, sus, cînd tună-n slavă… Şi creşte larma surdă tot mai mult, De parcă sparge urletul tavanul : Cutremur lung iscat dintr-un oftat… Şi-adeseori când zvonul, ca orcanul, Nebun s-azvîrle-n steiul detunat, Ca-n peştera pierdută sub pământ – De larma izvorîtă din suspine O piatră cade, altele-şi fac vînt, Şi bolţile se năruie în tine. de Vasile Voiculescu
Ce-adânc pătrunde zâmbetul tău mic… De dincolo de recea stăpânire Se-nalţă-n mine vechiul inamic, Ereditarul dor de nemurire. Din marginea uitării mă ridic, În coasta vremii pun împotrivire, Arunc vestmânt cărunt şi-n răzvrătire Logodna mea cu bătrâneţea stric… M-agăţ de ramurile tinereţii-n cale, Sărut dureri cu buzele avide, Port scumpe răni ca nişte mari paftale. Am iar ochi cruzi de limpezi aguride: Prin strâmta noapte-a rochii ce te-nchide, Văd toată aurora cărnii tale. |
Archives
May 2025
Autori
All
|
RSS Feed
