|
de Andrei Mocuţa
Voi folosi întunericul drept călăuză pentru că sunt lingura unui orb care încearcă să desluşească literele dintr-o supă alfabet şi pentru că ascunzi destule felinare sub piele ca să-ţi admir frumuseţea de la orice depărtare.
0 Comments
de Elleny Pendefunda
Eu port în mine Duhul Sfânt. Umilă, frântă, slabă slugă, mă-ncred în veşnicul pământ şi mişc speranţele-ntr-o rugă. Nu numai azi, dintotdeauna, Mă simt puternică când sufăr Căci cine-mi dă şi soarele şi luna Când între oameni răi mă supăr? Dorinţa, cheia ce-o zăresc cu-ardoare Când în necazuri mă frământ Este răspuns la viaţa care doare Şi simt în mine Duhul Sfânt. de Octavian Goga
Rătăcitor, cu ochii tulburi, Cu trupul istovit de cale, Eu cad neputincios, stăpâne, În faţa strălucirii tale. În drum mi se desfac prăpăstii, Şi-n negură se-mbracă zarea, Eu în genunchi spre tine caut: Părinte,-orânduie-mi cărarea! În pieptul zbuciumat de doruri Eu simt ispitele cum sapă, Cum vor să-mi tulbure izvorul Din care sufletul s-adapă. Din valul lumii lor mă smulge Şi cu povaţa ta-nţeleaptă, În veci spre cei rămaşi în urmă, Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă. Dezleagă minţii mele taina Şi legea farmecelor firii, Sădeşte-n braţul meu de-a pururi Tăria urii şi-a iubirii. Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina Şi zvonul firii-ndrăgostite, Dă-i raza soarelui de vară Pleoapei mele ostenite. Alungă patimile mele, Pe veci strigarea lor o frânge, Şi de durerea altor inimi Învaţă-mă pe mine-a plânge. Nu rostul meu, de-a pururi pradă Ursitei maştere şi rele, Ci jalea unei lumi, părinte, Să plângă-n lacrimile mele. Dă-mi tot amarul, toată truda Atâtor doruri fără leacuri, Dă-mi viforul în care urlă Şi gem robiile de veacuri. De mult gem umiliţii-n umbră, Cu umeri gârbovi de povară... Durerea lor înfricoşată În inimă tu mi-o coboară. În suflet seamănă-mi furtună, Să-l simt în matca-i cum se zbate, Cum tot amarul se revarsă Pe strunele înfiorate; Şi cum sub bolta lui aprinsă, În smalţ de fulgere albastre, Încheagă-şi glasul de aramă: Cântarea pătimirii noastre. de Daniel Turcea
numai noi oamenii suferim în fiece clipă schimbarea iată, celule se destramă, umbra celor vechi se resfiră deasupra noului, copilul nu mai e prunc, noi şi nu îngerii trup pieritor semănai şi trup al splendorii se va ridica din pulbere, cerurile vechi, ca un sul de hârtie, vor arde un sân de cenuşă, lumile vechi cenuşa stelelor, crinii câmpului, oamenii, chemaţi din adâncuri vor vedea, fără umbră şi fără întuneric, ochii acum numai pulbere şi ţărână ospăţ al viermilor – vor privi, fără durere, fără umbră, fără întuneric. Soarele, de şapte ori mai mult strălucirea, taină a păcii şi-a luminii şi luna ca soarele fi-va, ca sufletul cu şapte taine împodobit. El, Cel născut din mângâierea Adevărului peste ape. Cel unit cu veşnicia şi mărturisit, Vas al alegerii, Har peste Har, înaintea Popoarelor fi-va văzut! de Andrei Mocuţa
O tipă interesantă mi-a cerut prietenia pe facebook şi mi-a spus că-i place volumul meu de versuri fiindcă e mai uşor decât visele, aproape magic. I-am acceptat prietenia şi m-am uitat peste o paret din fotografiile ei de profil: frumoasă foc, ce mai! M-am îndrăgostit pe loc şi am întrebat-o dacă vrea să fie soţia mea. Mi-a răspuns surprinsă că era convinsă că am soţie şi m-a întrebat cum de nu m-am însurat până acum? Nu suntem noi cei care alegem când să facem acest pas, i-am răspuns, ci se întâmplă atunci când e momentul. M-a refuzat politicos şi mi-a spus că e îndrăgostită de cineva care e-ndrăgostit de altcineva. Ce coincidenţă! i-am spus, şi eu sunt exact în aceeaşi situaţie. |
Archives
December 2024
Autori
All
|
RSS Feed
