​de Zaharia Stancu

Nu te-ntrista c-ai pierdut ce-ai pierdut,
Totul trece ca o trîmbă de nori,
Vine vîntul şi o destramă,
Vîntul care scutură flori.

Nu te-ntrista că nimic nu se-ntoarce,
Rîurile curg toate spre mare.
Oricît ai merge de repede,
Nu poţi s-ajungi pînă la zare.

Unii cîini latră doar, alţii muşcă,
Bivolii sunt negri şi-mpung.
Pe pajiştea tînără, iezii
Să-mbătrînească n-ajung.

Lasă steaua să cadă chiar
Dacă nu e de foc, ci de gheaţă.
Poate venim din lumină ori poate 
Din ceaţă venim şi mergem în ceaţă.

Tu nu te-ntrista c-ai pierdut ce-ai pierdut.
Totul se destramă ca o trîmbă de nori.
Vine vîntul şi usucă dealurile
Pe care primăvara se ivesc flori.

​de Radu Stanca

Nu pentru orice taină există un răspuns…
Apleacă-te şi lasă-ntrebările să treacă!
Din dorurile care te-au încercat de-ajuns
Reţine-l doar pe-acela care-a-nvăţat să tacă.

Înclină-te în faţa durerii fără sens
Căci este cea mai plină de rost şi înţelesuri.
Greşeşti dacă-ţi închipui că ai trăit intens
Fiindc-ai luptat tot timpul cu piedici şi eresuri.

O viaţă e trăită abia atunci când
O împlineşti întreagă-ntr-o singură iubire.
Dar cine poate spune, veghind lâng-un mormânt,
Că îşi veghează-acolo propria-i desăvârşire?

De-aceea în tăcere stăm şi ne-amăgim
Că pentru orice taină exist-o dezlegare
Şi-n loc să bem paharul cât încă mai e plin
Îl amânăm întruna pe clipa următoare…

​de Zaharia Stancu

Acum sunt un om în amurg,
Fugi în munţii tăi, căprioară,
Nu mai rîvnesc să-ţi sărut buzele
A doua oară, a treia oară.

Acum sînt un om în amurg.
Pieri din juru-mi, viclean bancher,
N-am ce să mai fac cu aurul tău,
Aurul n-are trecere-n cer.

Fiece zi are amurg,
Fiece zi are si zori.
Toamna via e plină de struguri,
Primăvara numai flori.

Acum sînt un om în amurg,
Ora amiezii  a fost dulce, dulce.
În cuibul ei din fulgi de zăpadă,
Luna s-a dus să se culce.

de Octavian Goga

Eu sunt o biată, ieftină cămaşe,
Sunt o sumară haină populară,
De mii de ani de când mă îmbrăcară,
Eu sunt pudoarea plebei nevoiaşe.
Eu m-am pornit din câmp, de pe ogoare,
Din cânepa ce-au semănat ţăranii...
(Tatăl meu e unul Ioan al Anii),
M-a tors, în albe nopţi la şezătoare,
Cu grabnic spor, o ceată de neveste,
Din gura lor ştiu doine plângătoare
Şi-am învăţat cu firul de fuioare,
Din fiecare fus, câte-o poveste.
Am fost ţesută la război, în tindă,
Şi m-a cusut încet o fată mare,
M-a înflorit la mâneci cu mătasă
Şi mâna ei a izbutit să prindă
În arabescuri fine şi barbare
Toat-aşteptarea dulce de mireasă...
Ţiu minte, vezi, când am ieşit din casă
Şi când la horă-n vesela grămadă,
M-am prins întâi curată şi frumoasă,
Cum străluceam în albul de zăpadă...
De-atunci în cruda anilor povaţă
Câte-au fost date-asupra mea să cadă
Ca nişte păsări groaznice de pradă...
Ce-aruncătură stearpă de viaţă!
Prin praf, prin fum, prin negură şi ceaţă,
Sub suliţele arşiţei de soare.
Ori în bătăi de vifor şi ninsoare,
Eu m-am zbătut, o chinuită roabă.
Şi zi cu zi din munca mea neghioabă
Mă năpădiră râuri de sudoare...
Blesteme câte lung clocotitoare,
Îmi trimetea scheletul de sub mine,
Subt vălul meu adăposteam ruine,
Când glia neagr-o răsturnam cu boii...
Şi-n drumul greu, cum mă păştea duşmanul
Mi s-au vândut iţarii şi sumanul
Numai pe mine m-au iertat ciocoii...
Azi, cum mă vezi săracă, nelăută,
M-am zdrenţuit, sunt galbenă şi neagră,
Şi-n goana mea de toţi nepricepută
M-am pomenit netrebnică şi ruptă.
Dar totuşi poate-ţi mai aduci aminte
Că suptă-aşa de foame şi de boală,
Ca un drapel de-nfricoşată luptă,
Pe când era bătaia mea fierbinte,
Eu, sfârticată, tragică şi goală,
Am năvălit tranşeele nemţeşti
Am dat asalt, în câmp, la Mărăşeşti.