|
de Ioan Es. Pop
o, cât aş dori să mă rog, dar în loc de asta stau şi tremur în faţa unei sticle pe jumătate goale şi mă gândesc deja la următoarea ca la singura salvare. nu, nu mă uit în lături sau în sus. mă uit doar la lichidul dinăuntru, care descreşte mai ceva ca untdelemnul într-o lampă după miezul nopţii. duhovnicul meu, care stă câteva mese mai încolo, biruit de propria lui sticlă, nu se mai uită nici el la mine. e clar că l-am dezamăgit, pentru că el e deja la a cincea, pe când eu abia o termin pe a treia. şi când iese clătinându-se şi bombănind, mă părăseşte orice speranţă: nu, anul acesta nu se înnoieşte. se schimbă doar data se schimbă doar sticlele, se schimbă doar preţul, pentru ca acesta în crâşma căruia beau să supravieţuiască şi anul ce tocmai începe, altfel eu unde-aş mai bea? o, da, anul omului tocmai se-nnoieşte. numai că va fi mai lung ca alţi ani, deci de aceiaşi bani voi bea mai puţin ca anul trecut şi cu doza înjumătăţită cum să te mai rogi cu aceeaşi ardoare şi cu ardoarea înjumătăţită cum să mai speri la mântuire şi fără mântuire cum să mai crezi că-ntr-o zi duhovnicul va reveni şi te va lua de mână şi te va duce acolo unde nu-i dependenţă, cheltuială şi suspin?
0 Comments
de Ioan Es. Pop
într-o zi vei fi nume de stradă, popescu, şi nu cred c-o să-ţi convină să te calce toţi în picioare atunci. ba poate vor face pe strada cu numele tău o piaţă de alimente, popescu, or să arunce pe jos legume şi resturi stricate, le vor strivi sub tălpi toată ziua, zeama lor acră are să se scurgă prin asfaltul cu numele tău şi nu cred că îţi va conveni, popescu. ba poate vor începe să sape o linie de metrou, o vor trage adînc prin inima ta, de-a lungul şirei spinării, pînă înspre calea văcăreşti. mai mult: or să ţi se uşureze ţigăncile pe garduri, or să te-njure şomerii docherii gunoierii cînd se vor împletici pe strada ta. or să te scuipe noaptea peste tot. cînd vei fi nume de stradă, popescu, în pămîntul tău vor începe să-şi îngroape propriii morţi, cine se va gîndi că scobesc în tine ca să-i facă loc celui plecat? iar dacă va fi cutremur, închipuie-ţi ce jale şi ce neodihnă şi de cîte ori vor scormoni în tine şi cît vor blestema pămîntul cu numele tău, zău, nu ştiu pentru ce ne chinuim atîta să ajungem nume de străzi pentru alţii, popescu. de Ioan Es. Pop
suntem doar produsul spaimei şi al îmbuibării, pe care specia le va duce cât de departe va putea. însă a le da lor toate energiile de care au nevoie e limitarea cea mai la-ndemână. pompa limfatică explică doar o parte din strădania limfei de a-şi face datoria. cât despre dezvoltarea instrumentelor mirosului, cel mai ascuns dintre simţuri, ele rămân încă primitive faţă de suratele lor, dar cine va pune stăpânire pe ele va reinventa lumea şi îi va oferi cele mai cumplite arme cu putinţă. pentru toate astea , va fi nevoie însă de cineva cu un nas cât podul dintre giurgiu şi ruse, cu care să sape până la un kilometru în pământ, să soarbă mirosul negru al turbei, iar apoi, de la doi metri adâncime, să-şi umple nările cu inegalabila duhoare a unor morţi pe care carnea încă fierbe şi în cele din urmă să-şi salte trompa şi să se repeadă la miresmele pe ducă din salcâmi şi din tei. aşa, amestecându-le pe toate, să dea înapoi pe foale parfumul atroce şi inegalabil după care umblă de veacuri parfumierii ca să ucidă fără să lase vreo urmă. atunci, fumul alb va ieşi din nou pe hornurile de la vatican. de Ioan Es. Pop
cât de tare m-am speriat când te-am dus prima şi ultima oară la petrecere! purtai o rochie scurtă şi mi se părea cu atât mai scurtă cu cât se uitau mai mulţi la picioarele tale, nu atât de frumoase ca ale altor femei, dar atât, atât de ale mele. aşa că dansam mai mult ţopăind şi strâmbându-mă de durere de parcă mă mişcam într-o căldare cu smoală. tălpile mă frigeau, genunchii dârdâiau, coastele gemeau şi mi se părea că toţi în jur văd asta şi râd de se prăpădesc. trebuia să fug de-atunci mâncând pământul. ce m-a oprit? ce m-a făcut să îndur nefericirea ani la rând? să fie asta singura fericire de care pot să am parte? ceva nu-i în regulă cu mine, iar acum este prea târziu să mă dezvăţ. |
Archives
May 2024
Autori
All
|
RSS Feed
