|
de Ion Minulescu
Ştiu că-s vinovat , Părinte… Ştiu că vina mea e mare – Vină fără de iertare; Că-mi bat joc de cele sfinte Şi nesocotesc Scriptura Când păcătuiesc de-a rândul Şi cu fapta, Şi cu gândul, Şi cu ochii, Şi cu gura… Ştiu că-s vinovat, Părinte… Dar ci mult mai vinovat Este-acela care minte!... Eu nu mint – Eu sunt ca Tine!... Nu ştiu dacă-i rău sau bine, Dar nu cer să fiu iertat, Fiindcă Tu trăieşti în mine – Şi cum Tu faci numai bine, Ce fac eu la fel cu Tine Nu-i păcat…
0 Comments
de Doru Maximovici
nu există viaţă lipsită de regrete nu există viaţă lipsită de consolări la ce ajută regretele dar consolările treptele adevărului sunt imaginare iar cârjele consolărilor sunt şubrede poţi doar ajunge la colţul lumii să ceri un bob de speranţă să-l semeni în pământul om şi dacă va ploua şi dacă va fi soare şi dacă ne vom întâlni şi dacă ne vom recunoaşte şi dacă… de Doru Maximovici
ce te face să nu vezi că se apropie ce te face să nu auzi şoaptele mărului muşcat ce te face să nu simţi parfumul mărului muşcat ce te face să nu guşti bucuria lacrimii mărului muşcat ce te face să nu simţi mângâierile mărului muşcat ce te face… ce te face să nu auzi că mă apropii de Doru Maximovici
simbolul unui om dezamăgit de reflectarea sa în apa vieţii devine mit neliniştit îmbrăţişat de universul ceţii de unde-ncet coboară nevăzut într-un alai de nori ai dimineţii peste-nceputul altei sărbători mergând în mâini şi speriind drumeţii veniţi călări pe măturile vieţii de Gellu Naum
Mai întâi masa m-a lovit peste degete scara s-a întors cu spatele la mine câteva fete cântau apa se făcuse roşie Mamă a lucrurilor ce au cu mine eu spun masă pat magazie dar în poetica dură a legăturilor noastre trebuie să tai pâinea cu plămânii trebuie să sparg lemnele cu limba trebuie să car apă cu urechile Trista bucată de lemn din şopron am dus-o afară să se joace cu pomii câteva fete cântau noi eram singuri afară cu pomii şi eu fumam cuminte deoparte de Anatol Covali
Nu mai sunt trist şi nu mă mai încrunt de când orice durere o înfrunt zâmbind întruna. Cu bucuria am gonit pe rând dureri, decepţii, pentru totdeauna, din orice gând. Nu-mi pare rău că sunt de-o vreme nins, căci optimismul meu n-a fost învins de vreo-ndoială, care să sape-n mintea mea tunel prin care pe ascuns să dea năvală spre al meu ţel. Am un curaj nebun. Nu mă mai tem, chiar dacă în zări se-aude-un recviem ce trist răsună. Lumina ce domină lumea mea este de soare-ncins şi nu de lună cum unii-ar vrea. Ştiu că mai am cărări de străbătut şi că de fapt trăiesc un început care-mi promite să stea de-a dreapta mea neîntrerupt şi să îmi dea puteri nebănuite dacă-am să lupt. de Radu Stanca
De ce dai voie vântului să umble Prin părul tău şi să ţi-l răvăşească? E mângăierea lui făcută-n tumbe Mai caldă, mai suavă, mai cerească? Sunt degetele lui fâlfâitoare Mai meştere în joc, mai fără număr, Când te cuprind din cap până-n picioare, Când îţi dau jos buchetul de pe umăr? De ce laşi vântul ca să-şi pună palma Oriunde vrea şi, -ncolăcindu-ţi sânul Prin fustele subţiri ce zbor de-a valma, Să te privească cu-ochi flămânzi, bătrânul? De ce când te pândeşte-ascuns prin iarbă Şi vrea ca să-ţi sărute gura-n voie, - În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barbă – Pe el îl laşi…iar mie nu-mi dai voie… de Radu Stanca
Străbate curtea singură şi moale Şi-n jurul ei mari aripi se rotesc, De-aici, de unde stau şi o privesc, Mă-ndeamnă-un glas să-i ies din nou în cale. Şi,-n mijlocul grădinii din trecut, Azi ruginită, tristă şi bătrână, Ca-ntr-o perdea curată de fântână Îmi caut prin frunze chipul cunoscut. Iubito! Dacă iarăşi mă descos Şi dacă iar mă-ntorc trudit la mine E că-n amurgul ăsta care vine N-aştept de nicăieri nici un folos. N-aştept de nicăieri nici un îndemn Cu care viaţa asta s-o desferec. Moi degetul uscat în întunerec Şi fac prin noapte cârdurilor semn. Apoi, văzând cum toate mor sau gem, Pricep şi eu mai clar menirea vieţii Şi-aşa, cum stau aici şi-nfrunt pereţii, Mă simt deodată singur şi te chem…. de Radu Stanca
Orice uitare e o re-nviere… Când uiţi ceva începi o nouă viaţă, Laşi la o parte seara care piere Şi ieşi la soare dis-de-dimineaţă. Aducerea aminte-i o verigă Din lanţul ce la glezna ta anină, Te ţine prins de zid ca o ferigă Cu rădăcina-nfiptă-ntr-o ruină. Fie că rana ţi-e sau nu adâncă, Fie că dai sau nu obol căinţii, O amintire este ca o stâncă Sub care muşti din pulbere cu dinţii. Deci uită… şi ridică-te din pleavă Ca pasărea măiastră din cenuşe, Iar, dacă pentru zborul tău prin slavă N-ai încă aripi, bate din cătuşe… de Radu Florescu
va trece un timp pînă cînd voi afla. din obişnuinţă spun lucruri mărunte din obişnuinţă inima mea se hrăneşte cu lapte şi miere. acolo în miezul lucrurilor prietenii mei par atît de fragili. ştiu că asta contează ştiu că ziua de mîine poate să aducă pe dealuri o armată de îngeri gata oricînd să coboare din cer clipe de graţie. dar prietenii venind să mă vadă mereu uită de mine. din obişnuinţă inima mea pentru ei e numai lapte şi miere. |
Archives
September 2025
Autori
All
|
RSS Feed
