|
de Gellu Dorian
A venit la mine joi să mă vadă vineri cum mă pregătesc sîmbătă să merg la biserică duminică pentru a începe treaba luni ca marţi să fiu bun pentru toate ale lumii miercuri ca joi să o iau de la capăt! Închizi fereastra. Şi zbori! / Gellu Dorian; Piteşti: Paralela 45, 2015
0 Comments
de Gellu Dorian
Ei nu ştiu că nu poţi inventa zilnic altă zi pe care să o priveşti în ochi ca pe o femeie care scrie ce-i spune gura muribundului care dintr-o dată şi-a dat seama că n-a lăsat nimic scris, aşa cum lasă viermele în măr restul pe care nu-l poate descrie, aşa cum fac cuvintele în vîrful pixului care fură din chiar ochii femeii lumina pe care cel terminat n-o mai poate numi, ei se doar furişează noaptea în pat şi cred că se vor trezi în zori fericiţi, ca ţiganii prin gările pline de buzunare în care le stă ascunsă ziua de mîine, ei nu sunt cu adevărat vii, sînt muribunzi, dar nu toţi muribunzii îşi pot permite o secretară care să le tragă cu forcepsul cuvintele din gură, şi, vorba poetului, ei, cînd mor, se surpă… Închizi fereastra. Şi zbori! / Gellu Dorian; Piteşti: Paralela 45, 2015 de Nicolae Dabija
Intru ca într-un depozit de dinamită în camera de cărţi cu licăr stins; mai trist – după orişice carte citită, după orice gând desluşit – mai învins. Dau la o parte pânza de păianjen de pe imperii, întâmplări, idei… Şi timpul îl aud cum, surd, se sparge-n istorii, piese, povestiri, trohei… Acolo vezi, ca la inimograf, în umbra spălăcită-a unei raze: cum frunze-eterne se preschimbă-n praf ce se depune peste alte fraze… Cărţi vechi cu pagina arsă de stele, cărţi noi, ce se-agită uşor - şi nici un licăr de prezent în ele: numai trecut şi numai viitor. Dar văd adesea, şi inima-mi tresare: în camera de cărţi, ascunsă-n ceaţă, din cărţi mucegăite cum răsare o floare vie, doldora de viaţă… Nicolae Dabija, Fotograful de fulgere- Poezii Ed. Minerva, Bucureşti, 1998 de Nicolae Dabija
Nu mă călca pe umbră că mă doare. De mă atingi cu ochiul, prind să ţip. Sunt tot o rană. Sunt pustia, care plânge spre cer cu lacrimi de nisip. Mă doare ceaţa, steaua ce-o străbate, mă doare iarba cea pe care-o calc. Şi inima în pieptul meu se zbate Ca o pisică oarbă într-un sac. Sunt raza încâlcită-ntr-o perdea, sudoarea pietrei, umbra din cărare. Mă dor tăcerea ta, şi vorba ta, atât de dragi şi de înşelătoare. Sunt rana peste care s-a pus sare, Sunt lacrima, ce-mi alunecă pe chip, Nu mă călca pe umbră că mă doare. De mă atingi cu ochiul, prind să ţip. Nicolae Dabija, Fotograful de fulgere- Poezii Ed. Minerva, Bucureşti, 1998 de Mircea Dinescu
Puneţi-mi trei catarge absurde astă-seară sînt transatlanticul din cartier sunt cîinele ceţos orbit de faruri în care glorioşii dau cu pietre pe care îl sărută beţivanii şi îl momesc golanii cu slănină. Aici plictisul ţine loc de mare şi zeul zgribulit şi fără acte va fi ucis de bunul-simţ în zori, aici amanţi se-nchid ca-ntr-o conservă aici bătrînii stau înfipţi în ziduri aici doar tusea mea devine sinceră aici zefirul zvonului aduce un chef de viaţă peste murdării: meciul de fotbal tulbură familii şi mugetul de patefon e liber şi primăvara parcă bate-n geamuri cu degetele ei de muscă verde… La urma urmei, mă-ndoiesc de tine pînă te-ating cu buzele amare. de Mircea Dinescu
Johann Sebastian Bach, n-ai obosit să tot cari în spinare de trei sute de ani leşul boului melodios din orgiile înalte? Tu pui pe pîinea copiilor noştri Miere de biserică, miere de clopotniţă. N-ai obosit să tot crezi că îngerul va veni Cu sculele lui de înger să ne repare păcatele? Din pricina ta se-mbată chelarul primăverii şi-şi pierdu cheile. Nu-i nimic: vor rămîne boschetele descuiate Floarea de prun va cădea la infinit peste noi. de Matei Vişniec
În dimineţile tăcute desăvârşite obişnuiesc să mă plimb cu trompeta subsuoară prin parcul municipal mă urc în picioare pe una din băncile ude şi încep să cînt visător un bărbat şi o femeie se opresc în faţa mea ascultă răscoliţi apoi se îmbrăţişează iar el îi spune emoţionat de mîine da, de mîine, ne vom schimba modul de viaţă vom încerca să fim fericiţi ne vom gîndi la marile adevăruri în fiecare zi spre seară ne vom strînge mîinile ne vom privi în ochi şi la fiecare douăzeci şi patru de ore vom încerca să facem cîte o faptă bună iar la vară o, la vară vom vizita Bulgaria în autocar de Matei Vişniec
Căutătorul de aur cînd găseşte aur pierde tot nimic mai dureros, mai nefast pentru căutătorul de aur decît să găsească aur în momentul în care găseşte aur căutătorul de aur simte o durere în sînge mâinile sale paralizează gesturile sale rămîn suspendate fiinţa i se evaporă cînd găseşte aur căutătorul de aur nu se mai recunoaşte pe sine însuşi nisipul îi fuge de sub picioare viaţa i se despică în două ca o prăpastie chiar şi cînd se preface că nu a găsit nimic chiar şi după ce aruncă pepita de aur înapoi în inima torentului căutătorul de aur ştie că viaţa sa nu mai are sens şi că în faţă i se deschide muntele vinovăţiei de Lucian Blaga
Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rând, Dar cocoşi au cântat de trei ori în noapte – Şi-a trebuit să strig: Doamne, doamne, de cine m-am lepădat? Sunt mai bătrân decât tine, mamă, ci tot aşa cum mă ştii: adus puţin din umeri şi aplecat peste întrebările lumii. Nu ştiu nici azi pentru ce m’ai trimis în lumină. Numai ca să umblu printre lucruri Şi să le fac dreptate spunându-le care-i mai adevărat şi care-i mai frumos? Mâna mi se opreşte: e prea puţin. De ce m’ai trimis în lumină, Mamă, de ce m’ai trimis? Trupul meu cade la picioarele tale greu ca o pasăre moartă. de Lucian Blaga
M’aplec peste margine: nu ştiu – e-a mării ori a bietului gând? Sufletul îmi cade în adânc Alunecând ca un inel dintr’un deget slăbit de boală. Vino sfârşit, aşterne cenuşă pe lucruri. Nici o cărare nu mai e lungă, Nici o chemare nu mă alungă. Vino sfârşit. Pe coate încă odată mă mai ridic o şchioapă de la pământ şi ascult. Apă bate ’ntr ’un ţărm. Altceva nimic, nimic, nimic. |
Arhiva
August 2023
Autori
All
|
RSS Feed
