|
de Gellu Naum
Mă instalasem într-un cuib pe un copac stăteam acolo peste nişte paie pasărea-mamă îşi vedea de treburile ei de pasăre masculul nu zicea nimic mă ignora odată doar mi-a tras vreo două cu ciocul peste ceafă atunci ploua eram ud leoarcă tremuram şi mă adăpostisem sub uriaşa aripă maternă lângă ăia micii (nişte nebuni Îi auzeam cum râd în ouă) Încolo trai pe mine Citeam pe domnul Nietzsche şi contemplam adeseori planeta aveam mâncarea în valiză lângă notaţiile despre tehnica non-acţiunii pe care le utilizam ca şerveţele Din când în când trecea pe sub copac o domnişoară călca peste acele ierburi cu ghetele ei albe eu i iubeam mă ridicam pe vârfuri recitam îmi arătam profilul de pohet pasărea-mamă înalţă ciocul spre cer şi clămpănea în fine domnişoara făcea un gest nedefinit apoi pleca spre casă peste acele ierburi Odată a venit în locul ei un vânător ciudat dădea din cap şi se uita spre cuib pasărea-mamă m-a ascuns sub aripă în ouă ăia micii tăceau înfioraţi
0 Comments
de Gellu Dorian
Omul ostenit se aşază în mine ca într-un pat, zilele sunt roţi zimţate care netezesc nervii ondulaţi de atîta încordare, nopţile nu mai sunt deloc negre, au culoarea unor lentile heliomate prin care privesc doi îngeri îngrijoraţi, eu nu-i spun nimic, îl odihnesc cît e necesar să poată primi peste zi roţile care trec fără zgomot direct în negura prin care pot hălădui liniştit, el se simte bine şi nu vrea să mai plece, oasele lui mă dor, oasele mele îl bucură, somnul lui agitat se pliază peste nesomnul meu şi urcă uşor la cer prin lentilele pe care nu le mai dau jos, ochii mei închid ochii lui, visele lui nu mai sunt visele lui, visele mele nu se mai termină aşa cum ştiam, prelungindu-se pînă peste orice imaginaţie, pînă cînd aleg varianta cea mai liniştitoare să pot fi fericit, dacă-l alung, trebuie să ies şi eu odată cu el pe uşă, unde se va duce, acolo voi fi şi eu, nu-l aştept, dar el vine, deşi n-a plecat cîtuşi de puţin, se uită la doi îngeri, şterge lentilele şi nu-şi mai face griji unde va dormi la noapte, trupul meu îşi deretică aşternutul, cineva o să ne acopere cu plapuma prin care vom ieşi în zori ca pe o fereastră, unul şi acelaşi om bucuros ca Dumnezeu cînd se uită la tine ca la el însuşi. de Ana Dragu
nu fi trist aşa suntem noi, zevzeci. când depărtarea e prea mare aşezăm între inimă şi gură o ţeavă de revolver să iasă cuvintele cât se poate de reci e bine. nu mi-a rămas nimic pentru mine văd atât cât pot să văd fără lumină şi-absenţa ta nu mă miră stau la unu întotdeauna ultimul etaj recunosc străinii după ritmul în care respiră umblu prin somn şi până aici lumina n-ajunge niciodată memoria mea e intactă şi tot mai rar accesată plină de cărămizi fumurii stivuite-ntre mine şi cei rămaşi încă de dimineaţă aştept seara- fără bandaje şi fără cască râd întrerupt când părţile trupului nostru încep cu nonşalanţă să plutească de Mircea Ivănescu
s-a făcut frig - mergi pe stradă prin vânt, într-o dimineaţă fără lumină - (de parcă s-ar fi întors vremea când, bolnav, ieşeai rar din casă şi străzile îţi erau străine, ca într-un oraş prin care treci doar - nu este viaţa ta - ai să te întorci dincolo, şi străzile acestea au să-ţi rămână doar amintire - ) mergi pe stradă, şi-ţi ţii mâinile în buzunare, pe lângă tine trec oameni în haine de ploaie. şi ţinutul acesta al vântului peste pietre este aici, şi acum - (amintirile nu înseamnă, într-o dimineaţă ca asta, nici măcar trecerea unei umbre prin geamurile care să răsfrângă alunecările, şi oprirea nehotărâtă, şi gestul, moale, trecând prin apele sticlei - amintirile nu mai există aici, şi acum). şi urmarea gândurilor risipindu-se, fără să mai vrei să o mai duci mai departe - şi vânt - Doamne, ce vânt - |
Archives
January 2026
Autori
All
|
RSS Feed
