|
de Octavian Goga
Bolnăvit de doruri multe, Moare-n geam azi busuiocul. Ni s-a dus în altă ţară Amândurora norocul. Şi grădina mi-e pustie, Lăcrămând se stinge macul, Văduvit de fluturi galbeni Şi de mâna ta, săracul. Purtători senini de grijă, Unde sunteţi ochi căprui? Neplivită-i buruiana Celor patru cărărui.
0 Comments
de Octavian Goga
De va veni la tine vântul, Purtând povestea mea amară, Jelitul lui să nu te-nfrângă, Mustrarea lui să nu te doară. Nu-i vina ta… Aşa e scrisă Nemilostiva lege-a firii; Sărutul otrăvit al brumii Omoară toamna trandafirii… Şi cine s-ar opri să plângă O frunză veştedă-n cărare, Când codrii freamătă alături Şi râd în răsărit de soare?... de Octavian Goga
Aducerile-aminte, posomorâte urne Ce-nchid cenuşa clipei murite pe vecie, Uitate-n ţintirimuri cu umbre taciturne, Ce-s mute ziua-ntreagă şi noaptea reînvie… Aducerile-aminte sunt harfe spânzurate De ramura dintâie ce-atinge casa noastră, Amurgul când adie tresar înfiorate, Şi până-n zorii zilei ne cântă la fereastră. Aducerile-aminte, copii bastarzi ai vieţii, Ce rătăcesc pe câmpuri şi dorm printre ruine, Dragi licurici de-o clipă din drumul tinereţii, Aducerile-aminte de ce mai vin la mine ?! de Octavian Goga
În noaptea-aceea luna părea un cap de mort Tăiat de ghilotină şi aruncat în Mare – Un cap purtat de valuri şi-n marşuri funerare Rostogolit spre farul ce scânteia în port. În noaptea-aceea luna părea un ghem de sfoară Scăpat din mîna dreaptă a celui care-n viaţă Te leagă, te dezleagă, te iartă şi te-nvaţă Cum poţi ieşi din iarnă, intrînd în primăvară. Şi-n noaptea-aceea luna părea un chihlimbar Desprins din cingătoarea lui Crist, acre murise Ca să-nvieze iarăşi din somnul fără vise, Sanctificîndu-şi crucea rămasă pe Calvar!... de Octavian Goga
S-abat mustrări din altă vreme, Din vremea când nu ne ştiam, Şi vin pe nume să mă cheme, Să-mi strige nopţile la geam, Ca o pădure de blesteme… Trecutul tău de-odinioară, Prăpastie cu multe guri, Cu întrebări ce mă-nfioară, Cu şerpuiri şi cotituri… Trecutul nesătulă fiară… Trecutul, umbră vinovată, Tâlhar scăpat de sub zăvor, Din cripta lui întunecată Se furişează, călător, Şi lângă patul meu s-arată. Trecutul, cioclu de morminte, Sinistru oaspete de-amurg, Neguţător de jurăminte, Din haina-i ciuruită curg, Drept zdrenţe, aducerile-aminte… El vine tainic să dezgroape Tot ce-am închis în ţintirim, Ne-aduce lacrimi în pleoape… - Dă-mi mâna ta, să-l gâtuim, Trecutul, când îl simţi aproape… Poezii. Octavian Goga, Jurnalul Naţional, Bucureşti.- 2010 de Octavian Goga
Te-am dărâmat, hotar de-odinioară, Brâu împletit din lacrimi şi din sânge, Veriga ta de foc nu mă mai strânge Şi lanţul tău a încetat să doară. Trecutul însă tot se mai răsfrânge, Ca un paiangen tainic mă-mpresoară Şi-n inima mea fulgere coboară Din zilele ce mă-nvăţau a plânge… E în zadar! Din munţii vechi de ură Eu nu mai simt nici o fărâmitură. Pe veci în mine fiara a murit!... Iar unde-a fost nenorocirea noastră, Eu pretutindeni am câte-o fereastră, Ce stă deschisă larg spre infinit… Poezii. Octavian Goga, Jurnalul Naţional, Bucureşti.- 2010 de Octavian Goga
Eu sunt o biată, ieftină cămaşe, Sunt o sumară haină populară, De mii de ani de când mă îmbrăcară, Eu sunt pudoarea plebei nevoiaşe. Eu m-am pornit din câmp, de pe ogoare, Din cânepa ce-au semănat ţăranii... (Tatăl meu e unul Ioan al Anii), M-a tors, în albe nopţi la şezătoare, Cu grabnic spor, o ceată de neveste, Din gura lor ştiu doine plângătoare Şi-am învăţat cu firul de fuioare, Din fiecare fus, câte-o poveste. Am fost ţesută la război, în tindă, Şi m-a cusut încet o fată mare, M-a înflorit la mâneci cu mătasă Şi mâna ei a izbutit să prindă În arabescuri fine şi barbare Toat-aşteptarea dulce de mireasă... Ţiu minte, vezi, când am ieşit din casă Şi când la horă-n vesela grămadă, M-am prins întâi curată şi frumoasă, Cum străluceam în albul de zăpadă... De-atunci în cruda anilor povaţă Câte-au fost date-asupra mea să cadă Ca nişte păsări groaznice de pradă... Ce-aruncătură stearpă de viaţă! Prin praf, prin fum, prin negură şi ceaţă, Sub suliţele arşiţei de soare. Ori în bătăi de vifor şi ninsoare, Eu m-am zbătut, o chinuită roabă. Şi zi cu zi din munca mea neghioabă Mă năpădiră râuri de sudoare... Blesteme câte lung clocotitoare, Îmi trimetea scheletul de sub mine, Subt vălul meu adăposteam ruine, Când glia neagr-o răsturnam cu boii... Şi-n drumul greu, cum mă păştea duşmanul Mi s-au vândut iţarii şi sumanul Numai pe mine m-au iertat ciocoii... Azi, cum mă vezi săracă, nelăută, M-am zdrenţuit, sunt galbenă şi neagră, Şi-n goana mea de toţi nepricepută M-am pomenit netrebnică şi ruptă. Dar totuşi poate-ţi mai aduci aminte Că suptă-aşa de foame şi de boală, Ca un drapel de-nfricoşată luptă, Pe când era bătaia mea fierbinte, Eu, sfârticată, tragică şi goală, Am năvălit tranşeele nemţeşti Am dat asalt, în câmp, la Mărăşeşti. de Octavian Goga
Rătăcitor, cu ochii tulburi, Cu trupul istovit de cale, Eu cad neputincios, stăpâne, În faţa strălucirii tale. În drum mi se desfac prăpăstii, Şi-n negură se-mbracă zarea, Eu în genunchi spre tine caut: Părinte,-orânduie-mi cărarea! În pieptul zbuciumat de doruri Eu simt ispitele cum sapă, Cum vor să-mi tulbure izvorul Din care sufletul s-adapă. Din valul lumii lor mă smulge Şi cu povaţa ta-nţeleaptă, În veci spre cei rămaşi în urmă, Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă. Dezleagă minţii mele taina Şi legea farmecelor firii, Sădeşte-n braţul meu de-a pururi Tăria urii şi-a iubirii. Dă-mi cântecul şi dă-mi lumina Şi zvonul firii-ndrăgostite, Dă-i raza soarelui de vară Pleoapei mele ostenite. Alungă patimile mele, Pe veci strigarea lor o frânge, Şi de durerea altor inimi Învaţă-mă pe mine-a plânge. Nu rostul meu, de-a pururi pradă Ursitei maştere şi rele, Ci jalea unei lumi, părinte, Să plângă-n lacrimile mele. Dă-mi tot amarul, toată truda Atâtor doruri fără leacuri, Dă-mi viforul în care urlă Şi gem robiile de veacuri. De mult gem umiliţii-n umbră, Cu umeri gârbovi de povară... Durerea lor înfricoşată În inimă tu mi-o coboară. În suflet seamănă-mi furtună, Să-l simt în matca-i cum se zbate, Cum tot amarul se revarsă Pe strunele înfiorate; Şi cum sub bolta lui aprinsă, În smalţ de fulgere albastre, Încheagă-şi glasul de aramă: Cântarea pătimirii noastre. de Octavian Goga
Iubirea mea-i o blândă rază Dintr-un târziu şi trist apus, Ce-ndurerată luminează În umbra zilei ce s-a dus… Frumoasa mea rătăcitoare, Cu ochii-n veci spre răsărit, Priveşte-o rază care moare Şi se cufundă-n asfinţit… Priveşte-o şi te uit-afară Cum cade noaptea la fereşti: Cu biata rază solitară Apune-o mie de poveşti… de Octavian Goga
Coboară toamna-ncet din slavă, Năframa galbenă-i răsare Şi peste vârfuri de dumbravă Îi flutură departe-n zare. Atât de jalnic geme vântul, Cum s-a pornit acum să zboare, Pare c-a prins în drum cuvântul Unei neveste care moare. Pe urma lui un plâns se-mparte Şi-n taina codrului străbate, Ca nişte fluturi – soli de moarte – S-alungă foile uscate. Lumina soarele şi-o frânge, De somn pleoapele i-s grele, În jur de patul alb îşi strânge, Mai des, cernitele perdele. Din geana lui abia o rază Îmi mai alunecă pe frunte Şi tremurând îmi luminează Argintul firelor cărunte… |
Archives
December 2024
Autori
All
|
RSS Feed
