de Ion Minulescu

În poarta curţii unde m-am oprit
M-a-ntâmpinat un zarzăr înflorit –
Un zarzăr alb, ca părul meu încărunţit!...
Şi-n pragul porţii-n care am bătut
Un buldog negru m-a recunoscut
Şi m-a lătrat cu un salut de «bun venit»…

În poarta casei tale-n care
M-ai găzduit întâmplător,
Când nu eram decât un călător
Bătut de vânt şi mângâiat de soare,
M-am regăsit ca-n prima zi, când tu
Îmi repetai cuvântul: «Nu»… «Nu»… «Nu»!...
Şi-ţi ascundeai în palme ochii plini
De ură
Şi nencredere-n străini…

Dar când am vrut să plec –
Ca un zevzec –
Tu m-ai oprit
Cu graba unui gest nebănuit,
Şi-n gura ta cuvântul «Nu» s-a transformat
În alt cuvânt
Cuvântul «Da» -
Un «Da» sonor şi-adevărat
Pe care-l auzeam aşa
Întâia oară-n viaţa mea!...

Dar ce păcat că n-am putut
Să-l îngrijim cum am fi vrut!
Căci într-o zi cu ploaie
Şi cu vânt
Cuvântul «Da» se-mbolnăvi
Şi-apoi muri,
Cum moare-n gură-orice cuvânt
Când nu-l poţi măcar şopti!...

Dar astăzi, după şapte ani,
Când morţii-şi schimbă locuinţa,
Eu, care mi-am păstrat credinţa
În zeii noştri subterani,
Mă-ndrept spre ei – cu voia ta –
Şi-i rog frumos
Să-nvie pe defunctul «Da»,
Cum a-nviat pe vremuri şi… Cristos!...

de Ion Minulescu

La Circ…
Un accident banal –
Un acrobat,
Un salt mortal
Şi…
Acrobatul nu s-a mai sculat…

Alămurile din orchestră au tăcut,
Iar clovnii din arenă au ţipat…
Dar publicul din staluri n-a crezut
Că poate fi şi-un accident adevărat
Şi-a fluierat…
Zadarnic –
Mortul n-a mai înviat….

Păcat de el!...
Era un tânăr acrobat frumos,
Cu corpul tatuat de sus şi până jos,
De care publicul se minuna,
Când îl vedea-ndoit ca un inel,
Sau când pe bara fixă se-nvârtea
Ca o morişcă de cafea
Cu balerina lângă el!

Dar balerina nu-l iubea!...
Povestea lui?
Hm!...
Povestea mea –
A mea,
A ta
Şi-a altora!...

Acelaşi accident de circ, banal…
O zi de «relâche »,
Şi-apoi, la fel,
Cu-aceeaşi balerină lângă el,
Alt acrobat…
Alt salt mortal!...

de Ion Minulescu

Răsar,
Mă-nalţ,
Cobor
Şi-apoi dispar,
Şi-apusul meu e totuşi răsărit…
Sunt vagabondul zilei de-a pururi solitar -
Portret unic şi veşnic, expus în infinit.

Cu magica-mi baghetă uriaşe -
Stăpâna hotărârilor eterne -
Deştept  măturătorii albelor oraşe
Şi-adorm întârziaţii negrelor taverne…

Dau fluviilor graţii de reptile,
Dau mărilor priviri fosforescente,
Iar munţilor din zare, aspecte de gorile,
Şi brazilor, pe coaste, poziţii indecente.

Dau fructe noi smochinilor uscaţi.
Dau bronzului figură omenească,
Iar regilor -
Pe socluri de marmură-nşiraţi -
Poruncitoare gesturi, ca-n veci să poruncească.

Iar când cobor,
Când calda-nfiorare
Se zbate-n cupa recelui repaos,
Azvârl sămânţă nouă în vechile tipare
Şi-ascult Perpetuarea cum fredonează-n haos !...

Nu sunt ce par a fi
de Ion Minulescu

Nu sunt ce par a fi –
Nu sunt
Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!…
Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu,
Sau prea curând,
Sau poate prea târziu…
M-am resemnat, ca orice bun creştin,
Şi n-am rămas decât… Cel care sunt!…
Sunt cel din urmă strop de vin
Din rustica ulcică de pământ
Pe care l-au sorbit pe rând
Cinci generaţii de olteni –
Cei mai de seamă podgoreni,
Dintre moşneni
Şi orăşeni –
Strămoşii mei, care-au murit cântând:
“Oltule… râu blestemat…
Ce vii aşa turburat”…
Dar Oltul i-a plătit la fel
Cum l-au cântat şi ei pe el…
Şi cum – mi-e martor Dumnezeu –
Astăzi, nu-l mai cânt decât eu!…
Pe mine, însă –
Ce păcat
Că vinul vechi, de Drăgăşani,
M-a întinerit cu trei sute de ani,
Când fetele din Slatina
Cu ochii mari cât strachina,
De câte ori le-am sărutat,
M-au blestemat
Să-mi pierd cu minţile
Şi datina,
Să nu mai fiu cel care sunt
Cu-adevărat,
Şi ca să fiu pe placul lor,
Să le sărut doar la… culesul viilor,
În zvonul glumelor zvârlite-n vânt
Pe care Oltul, când le prinde –
Oricât ar fi de turbure –
Se limpezeşte
Şi se-ntinde
Cu ele până-n Dunăre!…
La fel şi eu, ca orice bun creştin,
Pe malul Oltului, cândva,
Mă voi întinde tot aşa,
Când cel din urmă strop de vin
Îl voi sorbi tot din ulcica mea,
Nu din paharul de argint, al altuia –
Pahar străin!…
Şi-abia atunci voi fi cu-adevărat
Cel care-am fost –
Un nou crucificat –
În vecii vecilor… Amin!…