|
de Ion Minulescu
Toţi vă grăbiţi să vă luaţi înainte, Deşi ştiţi că-n viaţă staţi pe loc, Iar singurul vostru mare noroc E doar acelaşi veşnic „blid de linte”. Toţi ştiţi că v-admiraţi cu ură, Sorbindu-vă cu ochii-nduioşaţi – Că, deşi fraţi, voi nu vă sunteţi fraţi Şi nu schimbaţi decât ocări pe gură… Toţi ştiţi că-n viaţă vă juraţi credinţă Şi faceţi cruci numai cu mâna dreaptă, Când nebunia cea mai înţeleaptă E să n-aveţi nici pic de conştiinţă… Zadarnic vă minţiţi, că fericirea N-aşteaptă decât să vă bată-n geam, Când ştiţi că toţi sunteţi copiii lui Adam Şi nimănui nu-i va surâde nemurirea!...
0 Comments
de Ion Minulescu
În poarta curţii unde m-am oprit M-a-ntâmpinat un zarzăr înflorit – Un zarzăr alb, ca părul meu încărunţit!... Şi-n pragul porţii-n care am bătut Un buldog negru m-a recunoscut Şi m-a lătrat cu un salut de «bun venit»… În poarta casei tale-n care M-ai găzduit întâmplător, Când nu eram decât un călător Bătut de vânt şi mângâiat de soare, M-am regăsit ca-n prima zi, când tu Îmi repetai cuvântul: «Nu»… «Nu»… «Nu»!... Şi-ţi ascundeai în palme ochii plini De ură Şi nencredere-n străini… Dar când am vrut să plec – Ca un zevzec – Tu m-ai oprit Cu graba unui gest nebănuit, Şi-n gura ta cuvântul «Nu» s-a transformat În alt cuvânt Cuvântul «Da» - Un «Da» sonor şi-adevărat Pe care-l auzeam aşa Întâia oară-n viaţa mea!... Dar ce păcat că n-am putut Să-l îngrijim cum am fi vrut! Căci într-o zi cu ploaie Şi cu vânt Cuvântul «Da» se-mbolnăvi Şi-apoi muri, Cum moare-n gură-orice cuvânt Când nu-l poţi măcar şopti!... Dar astăzi, după şapte ani, Când morţii-şi schimbă locuinţa, Eu, care mi-am păstrat credinţa În zeii noştri subterani, Mă-ndrept spre ei – cu voia ta – Şi-i rog frumos Să-nvie pe defunctul «Da», Cum a-nviat pe vremuri şi… Cristos!... de Ion Minulescu
La Circ… Un accident banal – Un acrobat, Un salt mortal Şi… Acrobatul nu s-a mai sculat… Alămurile din orchestră au tăcut, Iar clovnii din arenă au ţipat… Dar publicul din staluri n-a crezut Că poate fi şi-un accident adevărat Şi-a fluierat… Zadarnic – Mortul n-a mai înviat…. Păcat de el!... Era un tânăr acrobat frumos, Cu corpul tatuat de sus şi până jos, De care publicul se minuna, Când îl vedea-ndoit ca un inel, Sau când pe bara fixă se-nvârtea Ca o morişcă de cafea Cu balerina lângă el! Dar balerina nu-l iubea!... Povestea lui? Hm!... Povestea mea – A mea, A ta Şi-a altora!... Acelaşi accident de circ, banal… O zi de «relâche », Şi-apoi, la fel, Cu-aceeaşi balerină lângă el, Alt acrobat… Alt salt mortal!... de Ion Minulescu
Răsar, Mă-nalţ, Cobor Şi-apoi dispar, Şi-apusul meu e totuşi răsărit… Sunt vagabondul zilei de-a pururi solitar - Portret unic şi veşnic, expus în infinit. Cu magica-mi baghetă uriaşe - Stăpâna hotărârilor eterne - Deştept măturătorii albelor oraşe Şi-adorm întârziaţii negrelor taverne… Dau fluviilor graţii de reptile, Dau mărilor priviri fosforescente, Iar munţilor din zare, aspecte de gorile, Şi brazilor, pe coaste, poziţii indecente. Dau fructe noi smochinilor uscaţi. Dau bronzului figură omenească, Iar regilor - Pe socluri de marmură-nşiraţi - Poruncitoare gesturi, ca-n veci să poruncească. Iar când cobor, Când calda-nfiorare Se zbate-n cupa recelui repaos, Azvârl sămânţă nouă în vechile tipare Şi-ascult Perpetuarea cum fredonează-n haos !... Nu sunt ce par a fi de Ion Minulescu Nu sunt ce par a fi – Nu sunt Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!… Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu, Sau prea curând, Sau poate prea târziu… M-am resemnat, ca orice bun creştin, Şi n-am rămas decât… Cel care sunt!… Sunt cel din urmă strop de vin Din rustica ulcică de pământ Pe care l-au sorbit pe rând Cinci generaţii de olteni – Cei mai de seamă podgoreni, Dintre moşneni Şi orăşeni – Strămoşii mei, care-au murit cântând: “Oltule… râu blestemat… Ce vii aşa turburat”… Dar Oltul i-a plătit la fel Cum l-au cântat şi ei pe el… Şi cum – mi-e martor Dumnezeu – Astăzi, nu-l mai cânt decât eu!… Pe mine, însă – Ce păcat Că vinul vechi, de Drăgăşani, M-a întinerit cu trei sute de ani, Când fetele din Slatina Cu ochii mari cât strachina, De câte ori le-am sărutat, M-au blestemat Să-mi pierd cu minţile Şi datina, Să nu mai fiu cel care sunt Cu-adevărat, Şi ca să fiu pe placul lor, Să le sărut doar la… culesul viilor, În zvonul glumelor zvârlite-n vânt Pe care Oltul, când le prinde – Oricât ar fi de turbure – Se limpezeşte Şi se-ntinde Cu ele până-n Dunăre!… La fel şi eu, ca orice bun creştin, Pe malul Oltului, cândva, Mă voi întinde tot aşa, Când cel din urmă strop de vin Îl voi sorbi tot din ulcica mea, Nu din paharul de argint, al altuia – Pahar străin!… Şi-abia atunci voi fi cu-adevărat Cel care-am fost – Un nou crucificat – În vecii vecilor… Amin!… |
Arhiva
July 2019
Autori
All
|
RSS Feed
