|
de Marin Sorescu
Societatea vrea martiri. N-am chef, Călăii ei să-mi facă-n cap cucuie, Să-mi bată-n glezne cele mai mari cuie, Să-mi smulgă-n cleşte unghii de sidef. Să-şi caute răscoalele alt şef, Eu nu râvnesc la bronzul din statuie. Ce-i adevărul? Este el ce nu e, O veche sfoară pe un vechi gherghef. Nu-mi pun eu umărul la carul dur, Să sorb a vitejiei vană cupă, Frumos e să fii-n frunte, însă după Ce faci, când vine brazda şi te-astupă? Tot se va spune c-am fost hoţ, sperjur. Şi iată, mori, sleit, împuns, obscur.
0 Comments
de Monica Pillat
Cum poţi să te închizi în casă Şi să deschizi televizorul Când Preacurata bate-n uşă? De două mii de ani aşteaptă Să ţi-L aducă pe Mesia, Dar tu eşti ocupat tot timpul. Te uiţi la ceas. Mâine-i Crăciunul. Faci rost de brad, cumperi sarmale, Dar mai era ceva pe listă… O stea departe, în colinde, Când Dumnezeu era aproape Şi semăna leit cu Pruncul De care nu-ţi aduci aminte. de Ioan Es. Pop
suntem doar produsul spaimei şi al îmbuibării, pe care specia le va duce cât de departe va putea. însă a le da lor toate energiile de care au nevoie e limitarea cea mai la-ndemână. pompa limfatică explică doar o parte din strădania limfei de a-şi face datoria. cât despre dezvoltarea instrumentelor mirosului, cel mai ascuns dintre simţuri, ele rămân încă primitive faţă de suratele lor, dar cine va pune stăpânire pe ele va reinventa lumea şi îi va oferi cele mai cumplite arme cu putinţă. pentru toate astea , va fi nevoie însă de cineva cu un nas cât podul dintre giurgiu şi ruse, cu care să sape până la un kilometru în pământ, să soarbă mirosul negru al turbei, iar apoi, de la doi metri adâncime, să-şi umple nările cu inegalabila duhoare a unor morţi pe care carnea încă fierbe şi în cele din urmă să-şi salte trompa şi să se repeadă la miresmele pe ducă din salcâmi şi din tei. aşa, amestecându-le pe toate, să dea înapoi pe foale parfumul atroce şi inegalabil după care umblă de veacuri parfumierii ca să ucidă fără să lase vreo urmă. atunci, fumul alb va ieşi din nou pe hornurile de la vatican. de Dimitrie Stelaru
Fur de pe cer discul soarelui Şi-l cobor în cuvinte: Pe cel îndrăzneţ îl arde, pe umil îl ridică. Din geamătul toamnei adun dragoste, Dragostea cântecului neauzit de pământean Ca o împletire de lire, De stele şi neguri eterne. Strig de acolo, aud Şi dorm peste culorile petalelor, metalelor, arborilor. freamătul roadelor pârguite, Lujerii şi paşii cailor, mă vestesc – Dacă acopăr cobaltul mării nu mai sunt nimic, Dacă nu trec peste munţi, lângă vulturi, Nu mai sunt nimic – Dacă în galeriile lumii nu alunec, sunt râmă. Iată-mă vântule Unde-ţi e coroana? |
Arhiva
September 2021
Autori
All
|
RSS Feed
