|
de Vasile Voiculescu
Tu nu uita că sunt în tine peşteri… Un pas, o şoaptă, numai un suspin, Sporesc acolo-n mii şi mii de creşteri, Se-ngroaşă-n hăuri, se izbesc şi vin Să zguduie pereţii arşi de lavă. Şi tainiţa se umple de tumult, Ca cerurile, sus, cînd tună-n slavă… Şi creşte larma surdă tot mai mult, De parcă sparge urletul tavanul : Cutremur lung iscat dintr-un oftat… Şi-adeseori când zvonul, ca orcanul, Nebun s-azvîrle-n steiul detunat, Ca-n peştera pierdută sub pământ – De larma izvorîtă din suspine O piatră cade, altele-şi fac vînt, Şi bolţile se năruie în tine.
0 Comments
Să nu cădem în amănunte
şi să uităm esenţialul, din râu în râu, din munte-n munte, cum valul face trup cu malul, în Ziua Sfântă, Ziua – Punte, acasă s-a întors Ardealul. A fost atunci o ţară-ntreagă a fost o ţară ca o roată, Românii şi acum se roagă s-o vadă aşa încă o dată, şi plâng în harta lor beteagă copiii mei, băiat şi fată, şi jurăminte noi se leagă. Luăm de la Râmeţi putere şi ultima cuminecare fiinţei noastre spre a-i cere să ştie bine ce o doare, ca să venim la Înviere, să fie gata fiecare, cu buze-amare să mai spere Trăiască România Mare! de Mihai Eminescu
Shakespeare! Adesea te gândesc cu jale, Prieten blând al sufletului meu; Izvorul plin al cânturilor tale Îmi sare-n gând şi le repet mereu. Atât de crud eşti tu, ş-atât de moale, Furtună-i azi şi linu-i glasul tău; Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe Şi-nveţi un ev cum poate să te-nveţe. De-aş fi trăit când tu trăiai, pe tine Te-aş fi iubit atât – cât te iubesc? Căci tot ce simt, de este rău sau bine, - Destul că simt – tot ţie-ţi mulţumesc. Tu mi-ai deschis a ochilor lumine, M-ai învăţat ca lumea s-o citesc, Greşind cu tine chiar, iubesc greşeala: S-aduc cu tine mi-este toată fala. Cu tine da… căci eu am trei izvoară Din care toată mintea mi-o culeg: Cu-a ta zâmbire, dulce, lină, clară A lumii visuri eu cu flori le leg; Mai am pe-un înţelept… cu-acela iar Problema morţii lumii o dezleg; Ş-apoi mai am cu totul pentru mine Un alt maestru, care viu mă ţine… Dar despre-acela, ah, nici vorbă nu e. El e modest şi totuşi foarte mare. Să tacă el, să doarmă ori să-mi spuie La nebunii – tot înţelept îmi pare. Şi vezi, pe-acesta nu-l spun nimănuie. Nici el nu vrea să-l ştie orişicare, Căci el vrea numai să-mi adoarmă-n braţă Şi decât tine mult mai mult mă-nvaţă! de George Bacovia
Te uită cum ninge Decembre... Spre geamuri, iubito, priveşte - Mai spune s-aducă jăratic Şi focul s-aud cum trosneşte. Şi mână fotoliul spre sobă, La horn să ascult vijelia, Sau zilele mele - totuna - Aş vrea să le-nvăţ simfonia. Mai spune s-aducă şi ceaiul, Şi vino şi tu mai aproape, - Citeşte-mi ceva de la poluri, Şi ningă... zăpada ne-ngroape. Ce cald e aicea la tine, Şi toate din casă mi-s sfinte, - Te uită cum ninge Decembre... Nu râde... citeşte ’nainte. E ziuă şi ce întuneric... Mai spune s-aducă şi lampa - Te uită, zăpada-i cât gardul, Şi-a prins promoroacă şi clampa. Eu nu mă mai duc azi acasă... Potop e ’napoi şi ’nainte, Te uită cum ninge Decembre... Nu râde... citeşte ’nainte. |
Arhiva
March 2023
Autori
All
|
RSS Feed
