|
de George Topârceanu
Mi-a răsărit în suflet dorul Ca o plăpânda floare-albastră, Şi-ntr-un amurg de seară dulce A înflorit iubirea noastră, - Dar tu te-ai îngrijit, iubito, Mai mult de floare, ca de glastră... În taina nopţilor tăcute, Când clipele se pierd mai greu, Eu am hrănit cu lacrimi floarea Ce-ntinerind creştea mereu, Dar azi chemând uitarea sfântă Smulg floarea sufletului meu.
0 Comments
Primăvara de George Topîrceanu După-atâta frig şi ceaţă Iar s-arată soarele. De-acum nu ne mai îngheaţă Nasul şi picioarele! Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi, Timpul cald s-apropie. Primăvara asta totuşi Nu-i decât o copie. Sub cerdac, pe lăuruscă, Cum trecură Babele, A ieşit un pui de muscă Să-şi usuce labele. Păsările migratoare Se re-ntorc din tropice. Gâzele depun la soare Ouă microscopice. Toată lumea din ogradă Cântă fără pauză. Doi cocoşi se iau la sfadă Nu ştiu din ce cauză. Un curcan stă sus, pe-o bârnă, Nu vrea să se bucure. Moţul roşu îi atârnă Moale ca un ciucure. Doar Grivei, bătrânul, n-are Cu ce roade oasele. Că de când cu postul mare, Toate-i merg de-a-ndoasele. Pentru câte-a tras, sărmanul, Cui să ceară daune?… Drept sub nasul lui, motanul A venit să miaune. Dar acum l-a prins potaia Şi-a-nceput să-l scuture… Peste toată hărmălaia Trece-n zbor un fluture. Pe trotuar, alături saltă Două fete vesele… Zău că-mi vine să-mi las baltă Toate interesele! Nu sunt ce par a fi de Ion Minulescu Nu sunt ce par a fi – Nu sunt Nimic din ce-aş fi vrut să fiu!… Dar fiindcă m-am născut fără să ştiu, Sau prea curând, Sau poate prea târziu… M-am resemnat, ca orice bun creştin, Şi n-am rămas decât… Cel care sunt!… Sunt cel din urmă strop de vin Din rustica ulcică de pământ Pe care l-au sorbit pe rând Cinci generaţii de olteni – Cei mai de seamă podgoreni, Dintre moşneni Şi orăşeni – Strămoşii mei, care-au murit cântând: “Oltule… râu blestemat… Ce vii aşa turburat”… Dar Oltul i-a plătit la fel Cum l-au cântat şi ei pe el… Şi cum – mi-e martor Dumnezeu – Astăzi, nu-l mai cânt decât eu!… Pe mine, însă – Ce păcat Că vinul vechi, de Drăgăşani, M-a întinerit cu trei sute de ani, Când fetele din Slatina Cu ochii mari cât strachina, De câte ori le-am sărutat, M-au blestemat Să-mi pierd cu minţile Şi datina, Să nu mai fiu cel care sunt Cu-adevărat, Şi ca să fiu pe placul lor, Să le sărut doar la… culesul viilor, În zvonul glumelor zvârlite-n vânt Pe care Oltul, când le prinde – Oricât ar fi de turbure – Se limpezeşte Şi se-ntinde Cu ele până-n Dunăre!… La fel şi eu, ca orice bun creştin, Pe malul Oltului, cândva, Mă voi întinde tot aşa, Când cel din urmă strop de vin Îl voi sorbi tot din ulcica mea, Nu din paharul de argint, al altuia – Pahar străin!… Şi-abia atunci voi fi cu-adevărat Cel care-am fost – Un nou crucificat – În vecii vecilor… Amin!… Ars poetica
de GRIGORE VIERU Merg eu dimineaţa, în frunte, Cu spicele albe în braţe Ale părului mamei. Mergi tu dupa mine, iubito, Cu spicul fierbinte la piept Al lacrimii tale. Vine moartea din urmă Cu spicele rosii în braţe Ale sangelui meu Ea care nimic niciodată Nu înapoiază. Şi toţi suntem luminaţi De-o bucurie neînţeleasă. Casa
de Mihai Ursachi Îţi mai aduci aminte de casa noastră, Singuratică, nuci şi castani ancestrali ascunzându-i Zidirea imaculată... Iar către scările albe Erau doua şiruri posomorâte de brazi. Zidire înaltă şi zveltă, un templu de spumă, Sau mânăstire... Semne ciudate împodobeau frontonul ionic Pe care ar fi putut exista o inscriptie Neconceputa... Pe sub ferestrele-nalte cu gratii În umbră creştea mărgărintul - floarea cu lacrimi A celor de dinăuntru... O, casa noastră de visuri, Pe dinăuntru n-o cunoşteam, Pe dinafară n-o pricepeam... Casa aceea aşezată în locul De nicăieri, sub nuci şi castani, Casa aceea cerească, desăvârşită, inexistentă... În ceaţa adâncă, durere şi spaimă, Şi câtă iubire, şi câtă iubire.. Îţi mai aduci aminte? |
Archives
December 2024
Autori
All
|
RSS Feed
