|
de Mihai Eminescu
Cum universu-n stele iubeşte noaptea clară, Cu toate-a mele gânduri astfel eu te-am iubit, Când am plecat eu fruntea cu-a gândului povară Pe sânu-ţi să se-nchidă de lume ostenit. Simţii atunci puternic cum lumea toată-n mine Se mişcă, cum se-ndoaie a mării ape-ntregi Şi-n fruntea mea oglindă a lumilor senine, Aveam gândiri de preot şi-aveam puteri de regi. Dar ca pe-un măr cu vierme mi-ai omorât simţirea În goana lumei oarbe, pe strada în noroi. De-atunci mă-ntreb cum oare de m-a-nşelat privirea, Cum s-a putut ca-n lumea asta să ne iubim…noi? Astăzi inima-mi este o rădăcină-uscată, Gândirea mea o toamnă ca gândul unui mort, Sunt ca un imperator cu fruntea devastată: De mult nu ştiu nimic de imperiul ce-l port.
0 Comments
de Mihai Eminescu
Îngere palid, îţi e mister Cum a lumei valuri şi şoapte Este durere şi neagră noapte Pe lângă cer? Nu ştii tu, înger, oare să zbori, Să laşi pământul, trista ruină? De-ţi place cerul, a lui lumină, De ce nu mori? O, dar pământul încă te ţine În nişte lanţuri ţesute-n rai. De mult zburai tu în lumi senine – De nu iubeai. de Mihai Eminescu
Departe sunt de tine şi singur lângă foc, Petrec în minte viaţa-mi lipsită de noroc. Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit, Că sunt bătrân ca iarna, că tu vei fi murit. Aducerile-aminte pe suflet cad în picuri, Redeşteptând în faţă-mi trecutele nimicuri; Cu degetele-i vântul loveşte în fereşti, Se toarce-n gându-mi firul duioaselor poveşti, Ş-atuncea dinainte-mi prin ceaţă parcă treci, Cu ochii mari în lacrimi, cu mâini subţiri şi reci; Cu braţele-amândouă de gâtul meu te-anini Şi parc-ai vrea a-mi spune ceva… apoi suspini… Eu strâng la piept avere-mi de amor şi frumuseţi, În sărutări unim noi sărmanele vieţi… O! glasul amintirii rămâie pururi mut, Să uit pe veci norocul ce-o clipă l-am avut, Să uit cum dup-o clipă din braţele-mi te-ai smult… Voi fi bătrân şi singur, vei fi murit de mult! de Mihai Eminescu
Privesc oraşul – furnicar – Cu oameni mulţi şi muri bizari, Pe strade largi cu multe bolţi, Cu câte-un chip l-a stradei colţ. Şi trec foind, râzând, vorbind, Mulţime de-oameni paşi grăbind. Dar numai p-ici şi pe colea Merge unul de-a-nletelea, Cu ochii-n cer, pe şuierate, Ţiindu-şi mâinile la spate. S-aude clopot răsunând, Cu prapuri, cruci, icoani, viind, Preoţii lin şi în veşminte Cântând a cărţilor cuvinte. În urmă vin ca-ntr-un prohod; Tineri, femei, copii, norod; Dar nu-i prohod – sfinţire de-apă, Pe uliţi lumea să nu-ncapă; Se scurg încet – tarra bumbum – Ostaşii vin în marş acum, Naintea lor tambur-major; Voinic el calcă din picior Şi tobe tare-n tact ei bat Şi paşii sună apăsat; Lucesc şi armele în şir, Frumos stindarde se deşir; Ei trec mereu – tarra bumbum – Şi dup-un colţ dispar acum… O fată trece c-un profil Rotund şi dulce de copil, Un câne fuge spâriet, Şuier-un lotru de băiet, Într-o răspântie uzată Şi-ntinde-un orb mâna uscată, Hamalul trece încărcat, Şi orologiile bat – Dar nimeni mai nu le ascultă De vorbă multă, lume multă. de Mihai Eminescu
Shakespeare! Adesea te gândesc cu jale, Prieten blând al sufletului meu; Izvorul plin al cânturilor tale Îmi sare-n gând şi le repet mereu. Atât de crud eşti tu, ş-atât de moale, Furtună-i azi şi linu-i glasul tău; Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe Şi-nveţi un ev cum poate să te-nveţe. De-aş fi trăit când tu trăiai, pe tine Te-aş fi iubit atât – cât te iubesc? Căci tot ce simt, de este rău sau bine, - Destul că simt – tot ţie-ţi mulţumesc. Tu mi-ai deschis a ochilor lumine, M-ai învăţat ca lumea s-o citesc, Greşind cu tine chiar, iubesc greşeala: S-aduc cu tine mi-este toată fala. Cu tine da… căci eu am trei izvoară Din care toată mintea mi-o culeg: Cu-a ta zâmbire, dulce, lină, clară A lumii visuri eu cu flori le leg; Mai am pe-un înţelept… cu-acela iar Problema morţii lumii o dezleg; Ş-apoi mai am cu totul pentru mine Un alt maestru, care viu mă ţine… Dar despre-acela, ah, nici vorbă nu e. El e modest şi totuşi foarte mare. Să tacă el, să doarmă ori să-mi spuie La nebunii – tot înţelept îmi pare. Şi vezi, pe-acesta nu-l spun nimănuie. Nici el nu vrea să-l ştie orişicare, Căci el vrea numai să-mi adoarmă-n braţă Şi decât tine mult mai mult mă-nvaţă! de Mihai Eminescu
Pierdut în suferinţa nimicniciei mele, Ca frunza de pe apă, ca fulgerul în haos, M-am închinat ca magul la soare şi la stele Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos; Nimic să nu s-audă de umbra vieţii mele, Să trec ca o suflare, un sunet, o scânteie, Ca lacrima ce-o varsă zadarnic o femeie… Zadarnica mea minte de visuri e o schele. Căci ce-i poetu-n lume şi astăzi ce-i poetul? La glasu-i singuratec s-asculte cine vra. Necunoscut strecoară prin lume cu încetul Şi nimene nu-ntreabă ce este sau era… O boabă e de spumă, un creţ de val, un nume, Ce timid se cutează în veacul cel de fier. Mai bine niciodată el n-ar fi fost pe lume Şi-n loc să moară astăzi, mai bine murea ieri. de Mihai Eminescu
Crăiasă alegându-te Îngenunchem rugându-te, Înalţă-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie; Fii scut de întărire Şi zid de mântuire, Privirea-ţi adorată Asupră-ne coboară, O, maică preacurată Şi pururea fecioară, Marie! Noi, ce din mila sfântului Umbră facem pământului, Rugămu-ne-ndurărilor Luceafărului mărilor; Ascultă-a noastre plângeri, Regină peste îngeri, Din neguri te arată, Lumină dulce clară, O, maică preacurată Şi pururea fecioară Marie! de Mihai Eminescu
Vremea trece, vremea vine, Toate-s vechi şi nouă toate; Ce e rău şi ce e bine Tu te-ntreabă şi socoate. Nu spera şi nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece. Multe trec pe dinainte, In auz ne sună multe, Cine ţine toate minte Şi ar sta să le asculte? Tu aşază-te deoparte, Regăsindu-te pe tine, Când cu zgomote deşarte Vremea trece, vremea vine. Nici încline a ei limba Recea cumpănă-a gândirii Înspre clipa ce se schimbă Purtând masca fericirii, Ce din moartea ei se naşte Şi o clipa ţine poate; Pentru cine o cunoaşte Toate-s vechi şi nouă toate. Privitor ca la teatru Tu în lume să te-nchipui: Joace unul şi pe patru, Totuşi tu ghici-vei chipu-i, Şi de plânge, de se ceartă, Tu în colţ petreci în tine Şi-nţelegi din a lor artă, Ce e rău şi ce e bine. Viitorul şi trecutul Sunt a filei două feţe, Vede-n capăt începutul Cine ştie să le-nveţe; Tot ce-a fost ori o să fie În prezent le-avem pe toate, Dar de-a lor zădărnicie Te întreabă şi socoate. Căci aceloraşi mijloace Se supun câte există, Şi de mii de ani încoace Lumea-i veselă şi tristă; Alte măşti, aceeaşi piesă, Alte guri, aceeaşi gamă, Amăgit atât de-adese Nu spera şi nu ai teamă. Nu spera când vezi mişeii La izbânda făcând punte, Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte. Teamă n-ai, căta-vor iarăşi Între dânşii să se plece, Nu te prinde lor tovarăş: Ce e val, ca valul trece. Cu un cântec de sirenă, Lumea-ntinde lucii mreje; Ca să schimbe-actorii-n scenă, Te momeşte în vârteje. Tu pe-alături te strecoară, Nu băga nici chiar de seamă, Din cărarea ta afară De te-ndeamnă, de te cheamă. De te-ating, să feri în lături, De hulesc, să taci din gură. Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă ştii a lor măsură? Zică toţi ce vor să zică, Treacă-n lume cine-o trece: Ca să nu-ndrăgeşti nimica, Tu rămâi la toate rece. Tu rămâi la toate rece, De te-ndeamnă, de te cheamă; Ce e val, ca valul trece, Nu spera şi nu ai teamă. Te întreabă şi socoate, Ce e rău şi ce e bine; Toate-s vechi şi nouă toate: Vremea trece, vremea vine. de Mihai Eminescu
Mai am un singur dor: În linistea serii Să mă lăsaţi să mor La marginea mării; Să-mi fie somnul lin Şi codrul aproape, Pe-ntinsele ape Să am un cer senin. Nu-mi trebuie flamuri, Nu voi sicriu bogat, Ci-mi împletiţi un pat Din tinere ramuri. Şi nime-n urma mea Nu-mi plângă la creştet, Doar toamna glas să dea Frunzişului veşted. Pe când cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vârfuri lungi de brad. Pătrunză talanga Al serii rece vânt, Deasupră-mi teiul sfânt Să-şi scuture creanga. Cum n-oi mai fi pribeag De-atunci înainte, M-or troieni cu drag Aduceri aminte. Luceferi, ce răsar Din umbră de cetini, Fiindu-mi prieteni, O sa-mi zâmbeasca iar. Va geme de patemi Al marii aspru cânt... Ci eu voi fi pământ În singurătate-mi. de Mihai Eminescu
Cu gândiri şi cu imagini Înnegrit-am multe pagini: Ş-ale cărţii, ş-ale vieţii, Chiar din zorii tinereţii. Nu urmaţi gîndirei mele: Căci noianu-i de greşele, Urmărind prin întuneric Visul vieţii-mi cel himeric. Neavând învăţ şi normă, Fantazia fără formă Rătăcit-a, vai! cu mersul: Negru-i gândul, şchiop e viersul. Şi idei, ce altfel împle, Ard în frunte, bat sub tâmple: Eu le-am dat îmbrăcăminte Prea bogată, fără minte. Ele samănă, hibride, Egiptenei piramide: Un mormânt de piatr-în munte Cu icoanele cărunte, Şi de sfinxuri lungi alee, Monoliţi şi propilee, Fac să crezi că după poartă Zace-o-ntreagă ţară moartă. Intri-nuntru, sui pe treptă Nici nu ştii ce te aşteaptă. Când acolo! sub o faclă Doarme-un singur rege-n raclă. |
Arhiva
March 2023
Autori
All
|
RSS Feed
