|
de Mihai Eminescu
Shakespeare! Adesea te gândesc cu jale, Prieten blând al sufletului meu; Izvorul plin al cânturilor tale Îmi sare-n gând şi le repet mereu. Atât de crud eşti tu, ş-atât de moale, Furtună-i azi şi linu-i glasul tău; Ca Dumnezeu te-arăţi în mii de feţe Şi-nveţi un ev cum poate să te-nveţe. De-aş fi trăit când tu trăiai, pe tine Te-aş fi iubit atât – cât te iubesc? Căci tot ce simt, de este rău sau bine, - Destul că simt – tot ţie-ţi mulţumesc. Tu mi-ai deschis a ochilor lumine, M-ai învăţat ca lumea s-o citesc, Greşind cu tine chiar, iubesc greşeala: S-aduc cu tine mi-este toată fala. Cu tine da… căci eu am trei izvoară Din care toată mintea mi-o culeg: Cu-a ta zâmbire, dulce, lină, clară A lumii visuri eu cu flori le leg; Mai am pe-un înţelept… cu-acela iar Problema morţii lumii o dezleg; Ş-apoi mai am cu totul pentru mine Un alt maestru, care viu mă ţine… Dar despre-acela, ah, nici vorbă nu e. El e modest şi totuşi foarte mare. Să tacă el, să doarmă ori să-mi spuie La nebunii – tot înţelept îmi pare. Şi vezi, pe-acesta nu-l spun nimănuie. Nici el nu vrea să-l ştie orişicare, Căci el vrea numai să-mi adoarmă-n braţă Şi decât tine mult mai mult mă-nvaţă!
0 Comments
de Mihai Eminescu
Pierdut în suferinţa nimicniciei mele, Ca frunza de pe apă, ca fulgerul în haos, M-am închinat ca magul la soare şi la stele Să-ngăduie intrarea-mi în vecinicul repaos; Nimic să nu s-audă de umbra vieţii mele, Să trec ca o suflare, un sunet, o scânteie, Ca lacrima ce-o varsă zadarnic o femeie… Zadarnica mea minte de visuri e o schele. Căci ce-i poetu-n lume şi astăzi ce-i poetul? La glasu-i singuratec s-asculte cine vra. Necunoscut strecoară prin lume cu încetul Şi nimene nu-ntreabă ce este sau era… O boabă e de spumă, un creţ de val, un nume, Ce timid se cutează în veacul cel de fier. Mai bine niciodată el n-ar fi fost pe lume Şi-n loc să moară astăzi, mai bine murea ieri. de Mihai Eminescu
Crăiasă alegându-te Îngenunchem rugându-te, Înalţă-ne, ne mântuie Din valul ce ne bântuie; Fii scut de întărire Şi zid de mântuire, Privirea-ţi adorată Asupră-ne coboară, O, maică preacurată Şi pururea fecioară, Marie! Noi, ce din mila sfântului Umbră facem pământului, Rugămu-ne-ndurărilor Luceafărului mărilor; Ascultă-a noastre plângeri, Regină peste îngeri, Din neguri te arată, Lumină dulce clară, O, maică preacurată Şi pururea fecioară Marie! de Mihai Eminescu
Vremea trece, vremea vine, Toate-s vechi şi nouă toate; Ce e rău şi ce e bine Tu te-ntreabă şi socoate. Nu spera şi nu ai teamă, Ce e val ca valul trece; De te-ndeamnă, de te cheamă, Tu rămâi la toate rece. Multe trec pe dinainte, In auz ne sună multe, Cine ţine toate minte Şi ar sta să le asculte? Tu aşază-te deoparte, Regăsindu-te pe tine, Când cu zgomote deşarte Vremea trece, vremea vine. Nici încline a ei limba Recea cumpănă-a gândirii Înspre clipa ce se schimbă Purtând masca fericirii, Ce din moartea ei se naşte Şi o clipa ţine poate; Pentru cine o cunoaşte Toate-s vechi şi nouă toate. Privitor ca la teatru Tu în lume să te-nchipui: Joace unul şi pe patru, Totuşi tu ghici-vei chipu-i, Şi de plânge, de se ceartă, Tu în colţ petreci în tine Şi-nţelegi din a lor artă, Ce e rău şi ce e bine. Viitorul şi trecutul Sunt a filei două feţe, Vede-n capăt începutul Cine ştie să le-nveţe; Tot ce-a fost ori o să fie În prezent le-avem pe toate, Dar de-a lor zădărnicie Te întreabă şi socoate. Căci aceloraşi mijloace Se supun câte există, Şi de mii de ani încoace Lumea-i veselă şi tristă; Alte măşti, aceeaşi piesă, Alte guri, aceeaşi gamă, Amăgit atât de-adese Nu spera şi nu ai teamă. Nu spera când vezi mişeii La izbânda făcând punte, Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte. Teamă n-ai, căta-vor iarăşi Între dânşii să se plece, Nu te prinde lor tovarăş: Ce e val, ca valul trece. Cu un cântec de sirenă, Lumea-ntinde lucii mreje; Ca să schimbe-actorii-n scenă, Te momeşte în vârteje. Tu pe-alături te strecoară, Nu băga nici chiar de seamă, Din cărarea ta afară De te-ndeamnă, de te cheamă. De te-ating, să feri în lături, De hulesc, să taci din gură. Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă ştii a lor măsură? Zică toţi ce vor să zică, Treacă-n lume cine-o trece: Ca să nu-ndrăgeşti nimica, Tu rămâi la toate rece. Tu rămâi la toate rece, De te-ndeamnă, de te cheamă; Ce e val, ca valul trece, Nu spera şi nu ai teamă. Te întreabă şi socoate, Ce e rău şi ce e bine; Toate-s vechi şi nouă toate: Vremea trece, vremea vine. de Mihai Eminescu
Mai am un singur dor: În linistea serii Să mă lăsaţi să mor La marginea mării; Să-mi fie somnul lin Şi codrul aproape, Pe-ntinsele ape Să am un cer senin. Nu-mi trebuie flamuri, Nu voi sicriu bogat, Ci-mi împletiţi un pat Din tinere ramuri. Şi nime-n urma mea Nu-mi plângă la creştet, Doar toamna glas să dea Frunzişului veşted. Pe când cu zgomot cad Izvoarele-ntr-una, Alunece luna Prin vârfuri lungi de brad. Pătrunză talanga Al serii rece vânt, Deasupră-mi teiul sfânt Să-şi scuture creanga. Cum n-oi mai fi pribeag De-atunci înainte, M-or troieni cu drag Aduceri aminte. Luceferi, ce răsar Din umbră de cetini, Fiindu-mi prieteni, O sa-mi zâmbeasca iar. Va geme de patemi Al marii aspru cânt... Ci eu voi fi pământ În singurătate-mi. de Mihai Eminescu
Cu gândiri şi cu imagini Înnegrit-am multe pagini: Ş-ale cărţii, ş-ale vieţii, Chiar din zorii tinereţii. Nu urmaţi gîndirei mele: Căci noianu-i de greşele, Urmărind prin întuneric Visul vieţii-mi cel himeric. Neavând învăţ şi normă, Fantazia fără formă Rătăcit-a, vai! cu mersul: Negru-i gândul, şchiop e viersul. Şi idei, ce altfel împle, Ard în frunte, bat sub tâmple: Eu le-am dat îmbrăcăminte Prea bogată, fără minte. Ele samănă, hibride, Egiptenei piramide: Un mormânt de piatr-în munte Cu icoanele cărunte, Şi de sfinxuri lungi alee, Monoliţi şi propilee, Fac să crezi că după poartă Zace-o-ntreagă ţară moartă. Intri-nuntru, sui pe treptă Nici nu ştii ce te aşteaptă. Când acolo! sub o faclă Doarme-un singur rege-n raclă. de Mihai Eminescu
Cu perdelele lăsate, Şed la masa mea de brad, Focul pâlpâie în sobă, Iară eu pe gânduri cad. Stoluri, stoluri trec prin minte Dulci iluzii. Amintiri Ţârâiesc încet ca grieri Printre negre, vechi zidiri, Sau cad grele, mângâioase Şi se sfarmă-n suflet trist, Cum în picuri cade ceara La picioarele lui Crist. În odaie prin unghere S-a ţesut păinjeniş Şi prin cărţile în vravuri Umblă şoarecii furiş. În această dulce pace Îmi ridic privirea-n pod Şi ascult cum învelişul De la cărţi ei mi le rod. Ah! De câte ori voit-am Ca să spânzur lira-n cui Şi un capăt poeziei Şi pustiului să pui! Dar atunci grieri, şoareci, Cu uşor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. Câteodată…prea arare… A târziu când arde lampa, Inima din loc îmi sare Când aud că sună lampa, Inima din loc îmi sare Când aud că sună cleampa… Este Ea. Deşarta casă Dintr-odată-mi pare plină, În privazul negru-al vieţii-mi E-o icoană de lumină. Şi mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Când eu stau şoptind cu draga Mână-n mână, gură-n gură. (1878, 1 martie) de Mihai Eminescu
E vremea colindelor, Căci gheaţa se'ntinde Asemeni oglinzilor. Şi tremură brazii Mişcând rămurelele, Căci noaptea de azi-i Când scânteie stelele. Se bucur copiii, Copiii şi fetele, De dragul Mariei Îşi piaptănă pletele... De dragul Mariei Şi-al Mântuitorului Luceşte pe ceruri O stea călătorului. |
Archives
December 2024
Autori
All
|
RSS Feed
