|
de Al. Philippide
Priveşti cum zboară norii ca nişte continente Desprinse dintr-o veche planetă istovită. E-o vreme pentru visuri potrivită, Cu seri adînci şi vînturi îndolente. Lumea de azi, gheboasă de trecut, Clipa de-acum, bolnavă de-amintire, Te-ndeamnă să te smulgi din cunoscut. Dar unde oare să mai pleci acum, Cu sufletul deşert şi mintea arsă, Când însuşi cerul este-o hartă ştearsă Pe care nu mai poţi citi vreun drum? Un singur gînd ca o mireasmsă tare : Să te desprinzi din tine şi să zbori Asemeni continentelor din nori Pe valuri de văzduhuri viitoare; Şi-ntr-un tărîm de neştiut azur, În care nici o amintire nu vibrează, S-ajungi în calea ta văzduhul pur: Miraculoasă, veşnică amiază… O, gînd anarhic şi amar, Pe care vorbele nu-l pot cuprinde Atunci cînd ca un meteor bizar În noaptea inimii adînci s-aprinde!
0 Comments
de Ion Minulescu
Au plecat bucureştenii toţi la băi Şi cu Vara n-au rămas în capitală Decât morţii şi gardiştii… Iar pe străzile pustii şi prin odăi – Praful ce se-ngroaşă zilnic, Şi-n covoare – Moliile cu prezenţa lor fatală Şi cu veşnica lor poftă de mâncare… De urât că n-are ce să vadă În monumentala noastră capitală, Vara umblă toată ziua-n pielea goală Prin apartamente-nchise Şi pe stradă – De la Parcul Carol la Şosea Şi de la Şosea la Cotroceni, Însoţită de o droaie de ţigani Şi de olteni, Care vând cireşi, rahat şi limonadă Şi-o poftesc să cumpere şi ea… Vara însă-i fată de la ţară – Bleagă şi prostuţă ca o oaie – Nu ştie că în capitală Este şi o „Baie centrală”, Şi când simte că-i zăduf din cale-afară Se răsfaţă-n Dâmboviţa cât îi place, Ca Suzana clasică, la baie… Iar pe mal, gardiştii – cască-gură – O mănâncă cu privirea lor şireată. Ca bătrânii poftitori de trup de fată, Şi se-ntreabă: Ce să-i facă?... Să-i dea pace, Sau s-o vâre-n beci la prefectură?... de Dimitrie Stelaru
Printre unghiuri sparte de munţi e o potecă îngustă care duce la stele, e tăişul obrajilor cerului – după asta luneci în spirit. Bate inima toamnei de ceară şi frig şi frunzele ascund la umbra noastră şi coloanele antice de lemn stau prevestitoare vibrându-ne obsesia. Nu mai e nimic de-aici. Toate încep. Degetele au atins visul. de Nina Cassian
Nu am timp să dau tuturor o dovadă a marilor, uimitoarelor mele virtuţi, cine are ochi de văzut, să vadă. Altminteri, ochii mei rămân necunoscuţi. Sunt unii care, întâlnindu-mă, -au spus: «Bine-ai venit în viaţa mea, minune!». Sunt alţii care n-au avut ce spune şi-am plecat de la ei, mai departe, în sus. Timpul e iute. Mai am câte un dar de preţ - şi caut destinatari sub stele. S-ar putea să-i caut în zadar; şi-am să mă-ngrop, ca faraonii, cu bogăţiile mele. |
Arhiva
November 2021
Autori
All
|
RSS Feed
