de George Topîrceanu
​
Mi-ai dăruit, frumoasă doamnă, o călimară de argint
Cu două guri întunecate, ca două porţi de labirint,
Prin care gândurile mele s-or afunda neştiutoare
Şi-adesea n-or găsi ieşire din bezna umedă, la soare.
Cu două guri ca de fântână, din care ultimul meu vis,
Scafandru mic, privind cu spaimă spre fundul negrului abis,
Va încerca, zadarnic poate, s-adune înşirată-n salbe
Recolta de mărgăritare a viitoarelor nopţi albe.
În călimara asta nouă roiesc ca fluturii imagini
Ce vor cădea cândva, inerte, pe câmpul alb al unei pagini,
Închipuiri neplăsmuite şi gânduri negândite încă
Pe care stropul de cerneală le-nchide-n noaptea lui adâncă,
Cuvinte şterse peste-o clipă, fantome de idei defuncte,
O ploaie miniaturală de-accente, virgule şi puncte -
Şi-acele negre arabescuri pe care-o vagă fantezie
Sau numai mâna mea distrată le zugrăveşte pe hârtie.
În ea, tăcute şi smerite stau viitoarele regrete,
Alături de bilanţul zilei şi de adresa unei fete;
Scrisoarea de condoleanţe pe care, poate, o voi scrie
Unui amic în doliu după vreo rudă care-i încă vie;
O epigramă inedită; figura unui tip ridicol,
Pe care nu-l cunoaştem încă; un titlu mare de articol,
Asupra unei chestii care va fi de actualitate,
Cu siguranţă, peste-o lună sau peste-un an şi jumătate, -
Şi toate cifrele arabe stau, de la 1 pân' la 9,
Amestecate şi stupide, în călimara asta nouă...
În cupa ei de întuneric dorm viitorul şi prezentul,
Cuvintele prin care, poate, îmi voi începe testamentul;
O poliţă abia schiţată, un madrigal, o amintire
A unei clipe viitoare, - sau o poemă de iubire
Pe care voi citi-o, poate, atras de noaptea lor bizară
În ochii tăi cei mari şi negri ca două guri de călimară...

de George Topârceanu

Octombrie-a lăsat pe dealuri
Covoare galbene şi roşii.
Trec nouri de argint în valuri
Şi cântă-a dragoste cocoşii.
Mă uit mereu la barometru
Şi mă-nfior când scade-un pic,
Căci soarele e tot mai mic
În diametru.

Dar pe subt cerul cald ca-n mai
Trec zile albe după zile,
Mai nestatornice şi mai 
Subtile…

Întărziată fără vreme
Se plimbă Toamna prin grădini
Cu faldurii hlamidei plini
De crizanteme.

Şi cum abia pluteşte-n mers
Ca o marchiză,
De parcă-ntregul univers
Priveşte-n urmă-i cu surpriză,-

Un liliac nedumerit
De-alura ei de domnişoară
S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit
Şi de emoţie-a-nflorit
A doua oară…

​de George Topîrceanu

Acesta-i un cântec pe care de mult
Am vrut să vi-l cânt dumneavoastră.
Natura-l repetă cu aspru tumult
Acesta-i un cântec pe care-l ascult
Cu nasul lipit de fereastră.

Ca vechiul ceasornic cu muzică, port
Cântare latentă în mine.
Se pune-n mişcare un tainic resort
Şi-mi cântă romanţa trecutului mort
În freamăte lungi de suspine.

Cu crengile ude şi fără veşmânt
Salcâmii la poartă se-ndoaie.
Pe stradă se plimbă iernaticul vânt
Şi fluieră-n tactul aceluiaşi cânt
Şi plânge cu lacrimi de ploaie.

În casă tac toate. Un singur covor
Atacă, pe nas, uvertura.
Şi cărţile toate-l urmează în cor,
Începe să cânte întregul decor,-
Ceasornicul bate măsura.

Şi-acuma-i un cântec adânc, nentrerupt:
Dulapul cu-o aripă frântă,
Şi patul, şi soba, şi scaunul rupt,
Şi vechile cadre cu flori dedesupt
Se uită la mine şi cântă.

Ca undele mării izbite de dig
Păreţii-mprejur fredonează…
Şi numai o muscă surprinsă de frig
Pe masă, alături de-un rest de covrig,
Cu labele-n sus, hiberneză.

de George Topârceanu

O, vis al iubirii trecute!
Sunt singur – omătul târziu
Pătează aleele mute
Şi parcul e încă pustiu.

Văd iarăşi castanii şi plopii.
Prin ramuri suspine străbat.
Acum cu sfială m-apropii
De banca pe care ai stat.

Şi pieptul începe să-mi bată.
De sus fluturând a căzut,
Pe bancă o foaie uscată,
O frunză din anul trecut…

de George Topîrceanu

Ce muritor e omul din popor!
De când există aburi şi benzină,
Eu nu cunosc ceva mai muritor
Ca omul, când îl calcă o maşină…

Îşi ia-ntr-o zi nevasta şi băiatul
Sau fata,
Şi pleacă cu acceleratul.
Dar la un pod stricat, la un tunel,
O roată sare de pe linie… şi, gata!
S-a isprăvit cu el.

Te uiţi la altul cum adună bani,
Parc-am trăi un milion de ani.
Dar într-o bună zi, te miri ce-l doare,
Şi când să zică bogdaproste, - moare.

Ce n-a făcut maşina, face boala
Şi tot acolo iese socoteala…

de George Topîrceanu
Mă cerţi mereu, dar nu sunt eu de vină,
Ci numai ochii, – ochii tăi, vecină, –
Că ţi-am făcut potecă prin grădină…
Adeseori tu laşi la geamuri storul,
Şi uşa ta e-nchisă cu zăvorul,
Dar tot mai viu s-aprinde-n mine dorul!
Şi tot mai des mă poartă necuratul
Spre zâmbetul din ochii tăi, cu sfatul
Pe care-l ţin ispita şi păcatul.
De dorul tău, de dragul suferinţei,
Când amăgit mi-oi pierde rostul minţii, –
Tu vrei să-mi las şi fraţii, şi părinţii?
Să leg acum ce nu se mai dezleagă,
Să ispăşesc viaţa mea întreagă
Păcatul greu că mi-eşti atât de dragă?
Decât să fug cu tine-n largă lume,
Ori singur eu, să nu-ţi mai ştiu de nume, –
Mai bine-mpacă-mi dragostea cu glume.
Zâmbind să-mi vindeci inima rănită,
Păstrează calda ochilor ispită,
Dar nu mai ţine uşa zăvorâtă!
Că tu ţi-nconjuri viaţa cu zăvoare
Şi clipele de-acum le laşi să zboare,
Când duclea tinereţe-i trecătoare…
De ce nu vrei să laşi în prag veşmântul
De datini grele ce-mi ucid avântul,
Că nu ne-ar şti nici vântul, nici pământul!
Când umbra nopţii cade peste vale,
Tu să m-aştepţi în pragul casei tale,
C-un văl uşor pe umerele goale.
Să vin, când luna nopţilor măiestre,
Frumoasă ca o fată fără zestre, –
Se uită lung şi tainic prin ferestre…

de George Topârceanu
Mi-a răsărit în suflet dorul
Ca o plăpânda floare-albastră,
Şi-ntr-un amurg de seară dulce
A înflorit iubirea noastră, -
Dar tu te-ai îngrijit, iubito,
Mai mult de floare, ca de glastră...
În taina nopţilor tăcute,
Când clipele se pierd mai greu,
Eu am hrănit cu lacrimi floarea
Ce-ntinerind creştea mereu,
Dar azi chemând uitarea sfântă
Smulg floarea sufletului meu. 

Primăvara
de George Topîrceanu
După-atâta frig şi ceaţă
Iar s-arată soarele.
De-acum nu ne mai îngheaţă
Nasul şi picioarele!

Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi,
Timpul cald s-apropie.
Primăvara asta totuşi
Nu-i decât o copie.

Sub cerdac, pe lăuruscă,
Cum trecură Babele,
A ieşit un pui de muscă
Să-şi usuce labele.

Păsările migratoare
Se re-ntorc din tropice.
Gâzele depun la soare
Ouă microscopice.

Toată lumea din ogradă
Cântă fără pauză.
Doi cocoşi se iau la sfadă
Nu ştiu din ce cauză.

Un curcan stă sus, pe-o bârnă,
Nu vrea să se bucure.
Moţul roşu îi atârnă
Moale ca un ciucure.

Doar Grivei, bătrânul, n-are
Cu ce roade oasele.
Că de când cu postul mare,
Toate-i merg de-a-ndoasele.

Pentru câte-a tras, sărmanul,
Cui să ceară daune?…
Drept sub nasul lui, motanul
A venit să miaune.

Dar acum l-a prins potaia
Şi-a-nceput să-l scuture…
Peste toată hărmălaia
Trece-n zbor un fluture.

Pe trotuar, alături saltă
Două fete vesele…
Zău că-mi vine să-mi las baltă
Toate interesele!