|
de Ileana Mălăncioiu
Ca pielea ursului din pădure a fost vândută Pielea mea tăbăcită de ploi şi de vânt, Moartea mă caută de cînd m-am născut Şi nu poate să afle unde sunt. Primăvara stau ascunsă-n tufişul verde, Vara în lanul gata de secerat, Toamna în frunza de curând căzută, Iarna în albul cel mai imaculat. Când moartea lasă urme pe zăpadă Ca sângele unui animal răpus De alte animale mai mari Trupul meu iese şi mai nesupus În lumina crudă a iernii Şi c-o tristeţe de nedescris Se-mbracă înainte de-a fi descoperit În pielea animalului ucis.
0 Comments
de Ileana Mălăncioiu
Mi-am lăsat în drum găleata plină Să le poarte mirilor noroc, Chiuitul lumii mă-nfioară De parcă mi-a luat găleata foc. Stau ascunsă după stâlpul porţii Şi mă uit printre uluci la nuntă, Mirele e blond, mireasa mică, Soacra guralivă şi căruntă. Lăutarii, obosiţi şi negri, Zic un cântec nou de la oraş Şi-şi lipesc pe frunţile-ncreţite Ultimul bacşiş luat de la naş. Eu aştept să treacă lumea toată Şi ea trece fără să mă ştie, Vîntul mi-a zburat de pe găleată, Fără veste, banii de hârtie. de Ileana Mălăncioiu
A trecut şi anul acesta şi nu s-a-ntîmplat nimic, Poate că-n iarna asta care n-a trecut încă, Poate că primăvara va fi mai îndurătoare, Ori poate că vara sau toamna. Ştiţi la ce mă gândesc; la ce se gîndeşte Toată lumea. Eu nu sunt o excepţie, Eu m-am născut într-un sat în care nimic nu mai creşte Mai mult decît această speranţă. Eu nu trăiesc în turnul de fildeş, eu trăiesc Într-un oraş în care toată lumea De la un timp visează mereu acelaşi vis Din ce în ce mai des. O, Doamne, cît de frică ne este la toţi Că va veni şi primăvara asta degeaba, Că va veni şi vara şi toamna Numai ce visăm noi nu va veni. de Ileana Mălăncioiu
Să am un loc al meu anume unde să plâng dacă se poate Cu capul sprijinit în palme şi nimeni să nu mă ştie Cînd lacrimile arse-mi urcă încet pînă la piept şi cresc Şi trec apoi deasupra lui şi se înalţă spre bărbie. Să simt că-ncepe să mă-nece această plîngere prelungă Şi nu e nimeni să mă scoată din ea şi să încep să ţip Cît pot către pereţii care se clatină-mprejur de parcă Au fost zidiţi dintr-o greşeală pe-o temelie de nisip. Pe urmă trupul să se lase încet prin lacrimile limpezi Şi să se vadă cum se-nalţă deasupra ca un înecat, Să nu se ştie dacă-n clipa în care-am început să plîng Şi să mă văd prin plînsu-acesta eram femeie sau bărbat. Şi-atunci să vină cineva de primprejuru-acestui loc În care-am fost lăsată-anume şi să vă cheme să vedeţi Că trebuie să mă alunge, fiindcă am plîns atît de mult Încît de-un timp au început să curgă lacrimi prin pereţi. de Ileana Mălăncioiu
Căldurile verii s-au dus, e târziu, Tu eşti mai departe de lumea aceea pură În care te-am văzut fără să fii, Eu simt mai mult nevoia de căldură. Dar totul începe să nu mai fie aşa cum era, Pământul pare trist şi-nsingurat, În prăpastie cad frunze şi oameni La care nici nu te-ai fi aşteptat. Pe muntele închis cu sîrmă e pustiu, Toamna e galbenă ca un obraz de ceară, Sufletul meu ar vrea să fie îngropat Şi să răsară iar la primăvară. |
Arhiva
March 2023
Autori
All
|
RSS Feed
