​de Ştefan Augustin Doinaş

Cum să Te-ntâmpin, Doamne, - cu ce rugă?
Ai fost copac: acum eşti buturugă.
Vrei să mă scol eu însumi din genunchi
să-Ţi fiu coroană verde, să-Ţi fiu trunchi?
S-aşez cu vârful degetelor mele
pe-aceleaşi  bolţi  de fum aceleaşi stele?
Eu, cel bolnav de bine şi de rău,
vrei să mă-nalţ aici în locul Tău.

Nu, Doamne! Sunt prea mândru ca s-accept
destinul Tău: să cântăresc ce-i drept
şi ce e strâmb – nimica nu mă-mbie.
Ursita creaturii-i să-L învie
pe Creator. Ca un ocnaş în zeghe
ce-aşteaptă graţierea, stau de veghe
lângă buşteanul Tău cu cioturi tari
până-Ţi creşte, doamne, noi lăstari.

de Ştefan Augustin Doinaş

Doamne, departe eşti! Şi-anevoios e drumul
până la Tine. M-am luptat amarnic cu fumul
ce-mi astupa vederea dincolo de orizont.
Am străbătut prin pustie, ca printr-un front
al demonilor. Dincolo de văi şi hârtoape
o clipă, Doamne, Te-am simţit parcă aproape.

Dar nu era decât închipuirea unui contur
care cutreiera cerul văduvit de azur.
Când măna mea se-ntindea încercând să apuce
o parte a Ta, întâlneam doar o cruce;
iar când socoteam că Te-mpresur cu gard
de foc, eu însumi mă simţeam cum ard.

Doamne, apropie-Te! Flutură-mi zdreanţa
îndărătnică a luminii Tale, speranţa:
înaintea  Ta, cu fruntea mirosind a pământ,
să mă târâie fără de milă Duhul cel sfânt.

de Ştefan Augustin Doinaş
Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea
prin inimă neagră de codru trecea.
Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,
cântă dintr-un flaut de os şi zicea:
– Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse
mistreţul cu colţi de argint, fioros,
ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse
copita şi blana şi ochiul sticlos…
– Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,
mistreţul acela nu vine pe-aici.
Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,
ori vulpile roşii, ori iepurii mici …
Dar prinţul trecea zâmbitor înainte
privea printre arbori atent la culori,
lăsând în culcuş căprioara cuminte
şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.
Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:
– Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn
mistreţul cu colţi de argint, nu departe:
veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!…
– Stăpâne, e apa jucând sub copaci,
zicea servitorul privindu-l isteţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:
– Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,
mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:
veniţi să-l lovim cu săgeată de fier!…
– Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,
zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.
Dar el răspundea întorcându-se: – Taci…
Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.
Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:
– Priviţi unde-şi află odihnă şi loc
mistreţul cu colţi de argint, din poveste:
veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!…
– Stăpâne, e luna lucind prin copaci,
zicea servitorul râzând cu dispreţ.
Dar el răspunde întorcându-se: – Taci…
Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.
Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii
cum stă în amurg, la izvor aplecat,
veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii
îl trase sălbatic prin colbul roşcat.
– Ce fiară ciudată mă umple de sânge,
oprind vânătoarea mistreţului meu?
Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?
Ce veştedă frunză mă bate mereu?…
– Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,
chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.
Ascultă cum latră copoii gonindu-l…
Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. – Taci.
Mai bine ia cornul şi sună întruna.
Să suni până mor, către cerul senin…
Atunci asfinţi după creste luna
şi cornul sună, însă foarte puţin.