|
de Ştefan Augustin Doinaş
Lăudaţi pe Domnu-n toate ale Sale de-a lungu-ntregii voastre vieţi, în cele mici şi-n cele colosale. Lăudaţi-L în luceferi şi scaieţi, în forfota celor văzute şi-n bezna celor puse sub peceţi! Lăudaţi-L în chimvale şi-alăute, în limba celor vorbitori şi-n graiul sfânt al lucrurilor mute! Lăudaţi-L sus cutreierul de sori şi jos ţărânile păgâne ce zi de zi se-ncreştinează-n zori! Lăudaţi-L în oceanele de grâne, în zvonul vastelor păduri şi-n mersul lin al fiarelor bătrâne! Lăudaţi pe Dumnezeu în pinii suri care sfidează anotimpul, în geruri, uragane şi călduri! Lăudaţi sămânţa, trandafirul, ghimpul, şi suliţa cu care a împuns tenebrele făcând să curgă timpul! Lăudaţi-L nencetat ca mire uns şi-mprejmuit de mari oraţii, dar pururea-n adânc de nepătruns! Lăudaţi pe Dumnezeu ca izvor de spaţii, ca vedere cumpănă de har, ce naşte-n suflet zări şi constelaţii! Lăudaţi-L ca pe-un suflu trinitar al tuturor şi-al nimănuia, care respiră-n lumi fără hotar! Lăudaţi pe Domnul nostru! Aleluia!
0 Comments
de Ştefan Augustin Doinaş
Cum să Te-ntâmpin, Doamne, - cu ce rugă? Ai fost copac: acum eşti buturugă. Vrei să mă scol eu însumi din genunchi să-Ţi fiu coroană verde, să-Ţi fiu trunchi? S-aşez cu vârful degetelor mele pe-aceleaşi bolţi de fum aceleaşi stele? Eu, cel bolnav de bine şi de rău, vrei să mă-nalţ aici în locul Tău. Nu, Doamne! Sunt prea mândru ca s-accept destinul Tău: să cântăresc ce-i drept şi ce e strâmb – nimica nu mă-mbie. Ursita creaturii-i să-L învie pe Creator. Ca un ocnaş în zeghe ce-aşteaptă graţierea, stau de veghe lângă buşteanul Tău cu cioturi tari până-Ţi creşte, doamne, noi lăstari. de Grigore Arbore
E şoimul meu legat cu un inel de o mănuşă de oţel. De-atâta timp continuă a se zbate că aripile-s frânte jumătate. Ar vrea să urce lângă nori să vadă cum alte păsări îşi ţintesc o pradă. Corbii şi ulii, vulturii rotaţi îi par din depărtare liberi fraţi; păduri, ogrăzi şi ape – un miraj pe care le-ar străpunge în picaj. Liber îl las o zi pe săptămână când îmi dezleg inelul de pe mână. Fuge ca un nebun şi se aşază pe-a unui deal golaş spetează. De-acolo îşi alege o victimă plăpândă şi se ascunde în văzduh la pândă. O fulgeră cu ciocul fără îndurare: triumfător mi-o readuce-n gheare. Încătuşat din nou drept mulţumire îl las să ciugulească din iarba înălţată fără grabă în timp ce el era-n văzduh, la treabă. Şi eu şi el vom obosi treptat tot negăsind ce-avem de căutat. Am să-i mângâi la iarnă penajul său de fier şi-am să-l arunc spre stelele din cer crezute pentru o clipă zburătoare cândva, la trista noastră vânătoare. de Nichita Stănescu
Arbor invers, cu rădăcinile-n vânt, cu tălpile late ca frunza platanului, aproape plutind, abia atingând anotimpurile anului. Cu mâinile crestate ca frunza de stejar, cu trunchiul cu scorbură-adâncă în care dorm urşii cu capul în jos, în zadar spre-un cer de pământ vrând s-ajungă. Mereu cu creierul gol, cu ideile Răsfirate ca pe-un deal pomii rotaţi, dus în nori, în scânteile celor neluminaţi. Văzut ca în apă, mereu, şi foşnind de un vânt de pământ, cu rădăcinile înfipte în curcubeu şi-n culori ce nu sânt. Arbor invers am rămas, rupt din sfera cu sfera aceasta aidoma, geamănă… Şi totul îmi pare ştiut, dar nimica din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă. |
Archives
December 2024
Autori
All
|
RSS Feed
