|
de George Topârceanu
Octombrie-a lăsat pe dealuri Covoare galbene şi roşii. Trec nouri de argint în valuri Şi cântă-a dragoste cocoşii. Mă uit mereu la barometru Şi mă-nfior când scade-un pic, Căci soarele e tot mai mic În diametru. Dar pe subt cerul cald ca-n mai Trec zile albe după zile, Mai nestatornice şi mai Subtile… Întărziată fără vreme Se plimbă Toamna prin grădini Cu faldurii hlamidei plini De crizanteme. Şi cum abia pluteşte-n mers Ca o marchiză, De parcă-ntregul univers Priveşte-n urmă-i cu surpriză,- Un liliac nedumerit De-alura ei de domnişoară S-a-ngălbenit, s-a zăpăcit Şi de emoţie-a-nflorit A doua oară…
0 Comments
de George Topîrceanu
Acesta-i un cântec pe care de mult Am vrut să vi-l cânt dumneavoastră. Natura-l repetă cu aspru tumult Acesta-i un cântec pe care-l ascult Cu nasul lipit de fereastră. Ca vechiul ceasornic cu muzică, port Cântare latentă în mine. Se pune-n mişcare un tainic resort Şi-mi cântă romanţa trecutului mort În freamăte lungi de suspine. Cu crengile ude şi fără veşmânt Salcâmii la poartă se-ndoaie. Pe stradă se plimbă iernaticul vânt Şi fluieră-n tactul aceluiaşi cânt Şi plânge cu lacrimi de ploaie. În casă tac toate. Un singur covor Atacă, pe nas, uvertura. Şi cărţile toate-l urmează în cor, Începe să cânte întregul decor,- Ceasornicul bate măsura. Şi-acuma-i un cântec adânc, nentrerupt: Dulapul cu-o aripă frântă, Şi patul, şi soba, şi scaunul rupt, Şi vechile cadre cu flori dedesupt Se uită la mine şi cântă. Ca undele mării izbite de dig Păreţii-mprejur fredonează… Şi numai o muscă surprinsă de frig Pe masă, alături de-un rest de covrig, Cu labele-n sus, hiberneză. de Lucian Blaga
În frunză de cucută-amară îmi fluier bucuriile – şi-o ne ’nţeleasă teamă de moarte mă pătrunde, cum vă privesc pe malul mării de secară flori de mac. Aş vrea să vă cuprind, că nu ştiu cum, petalele ce le purtaţi, îmi par urzite din spuma roşie a unui cald şi ’nflăcărat amurg de vară. Aş vrea să vă culeg în braţe feciorelnicul avânt, dar vi-e atât de fragedă podoaba, că nu ’ndrăznesc o, nici la pieptul gândurilor mele să vă strâng. Şi-aş vrea să vă strivesc că sunteţi roşii, roşii cum n’au putut să fie pe pământ decât aprinşii, marii stropi de sânge, ce-au căzut pe stânci şi pe nisip în Ghetsemani de pe fruntea lui Isus, când s’a ’ngrozit de moarte. de Ion Brad
Fără voi aş fi Sahara, Suflet de piatră – cimitir musulman. În geamuri cînd îmi bateţi seara Degetele vi se preschimbă în ram. Dacă v-aş spune arbori Aş fi nedrept: Ei sînt credincioşi doar primăvara, Cu mari zăpezi florale asediind căminul. În noi, în fiecare, cald, mai respiră-un piept, Prin pădurea plămînilor voştri Cîntă sîngele meu, Să nu-l sufoce niciodată veninul, Nici la bucurii, nici la greu. Caii sălbatici ai neliniştii cînd ne muşcară I-am încălecat, legînd în chingi herghelia. Şi ne-am trezit în poiana această lunară, În ţara cu numele drag: Prietenia. de Lucian Blaga
Tinere, care mergi prin iarba schitului meu, Mai este mult pân’ apune soarele? Vreau să-mi dau sufletul deodată cu şerpii striviţi în zori de ciomegele ciobanilor. Nu m’am svârcolit şi eu în pulbere ca ei? Nu m’am sfredelit şi eu în soare ca ei? Vieaţa mea a fost tot ce vrei, câteodată fiară, câteodată floare, câteodată clopot – ce se certa cu cerul. Azi tac aici, şi golul mormântului îmi sună în urechi ca o talangă de lut. Aştept în prag răcoarea sfârşitului. Mai este mult? Vino tinere, ia ţărnă un pumn şi mi-o presară pe cap în loc de apă şi vin. Botează-mă cu pământ. Umbra lumii îmi trece peste inimă. |
Arhiva
September 2022
Autori
All
|
RSS Feed
