de Marin Sorescu

Ce mă doare cel mai tare
E că nu voi mai putea fi
În contact cu cărţile,
Să stau dimineaţa în faţa bibliotecii
Ca la ţărmul mării
Mângâiat de briza tainică adiind
De pe rafturi.

Dacă tot voi fi atât de aproape de ele,
Sper să nu mi se refuze, Doamne,
Plăcerea de a citi în stele
Măcar o dată pe săptămână
După orarul afişat pe un nor.

Rânduieli
de Marin Sorescu

La noi muierea pupa mâna bărbatului
Până mai adineaori – zicea Marin al lui Pătru,
Şi din dumneata nu-l scotea niciodată,
Îi făcea trei, patru copii, dar nu-ndrăznea să-i zică tu.
Cele mai mândre, care se ambiţionau, nu-i ziceau nicicum.
Femeia are socotelile ei, ea să ţină de coada cârpătorului,
Să ţină oala de mănuşă, la foc, să stea ciucită la vatră
Şi să lase politica – de-asta ne ocupăm noi, asta e pentru
oameni –
Femeia, ce ştie femeia?
Ea să şteargă sticla lămpii, să alinieze clondirile pe corlată,
Să fie toate drepte, aşa să tragi cu aţa,
Să te tragă, să-ţi pună ventuzele şi să nu-ţi iasă din vorbă,
Că ce ştie ea?

Înainte n-o prea vedeai la faţă, că purta maramă,
Zăvelca lungă, colo, abia-i sclipeau gleznele,
Dar o ghiceai pe-a frumoasă – şi-o furai, domnule,
O luai pe cal, şi-o făceai muierea ta, era o dulceaţă,
Dar acum pe cine să furi? Uitaţi-vă-n jur, pe cine să furi?
Altfel era viaţa, mai tacticoasă, umblai în cămaşă lungă până
Spre douăzeci de ani, că ziceau că eşti copil, la douăzeci de ani
Îmbrăcai izmenele, te-ncingeai cu brâul şi plecai după fete,
Le încântai din fluier.
Nu mai sunt rânduielile alea, treierai cu caii,
Vedeai cum se suceşte lanţul pe steajăr, la urmă-ntorceai caii,
Rămânea jos grâul ca aurul. Aveai stupi, oi,
Beai câte-un putinei de lapte bătut şi te ştergeai la gură cu
                                                                                                         mâtca,
Mâncai un geac de brânză, coceai floricele,
Nici mălaiul nu mai e
Aşa de dulce, când îl spoia mama cu cocă
Şi făcea pe deasupra flori cu lingura,
Dupâ aia-l băga-n ţest.
Zăbicul are alt gust.
Şi vitele parcă sunt mai proaste, că ţin minte
Când se ducea mama să mulgă vacile în obor,
Viţeii, care stăteau aleşi în curte, cum o vedeau cu oala în mână
Săreau, se gudurau pe lângă ea.
Ştiţi că şi anul ăsta Prica iar mi-a rămas stearpă?
Şi vitele sunt mai proaste, ascultaţi-mă pe mine.

Poţi să discuţi cu femeia lucrurile astea, că nu poţi.
Nici copii nu mai face ca lumea,
Să-ţi umple casa, să te simţi om,
Una-două îi leapădă, zice c-a râvnit la varză acră şi n-a
Găsit la repezeală şi i-a lepădat,
Ori c-a râvnit la cireşe iarna, şi de unde să ia, şi s-a stârpit,
Bazaconii – nu vor să dea-n greu,
De-aia s-a împuţinat lumea.
Înainte, când veneau turcii pe-aici, cine-i lua la palme?
                                                            – câte zece-doisprezece
Săreau din câte-un copac pe turc, lui Baba Novac pe-aici îi
plăcea
Să se bată cu ei, de ne lăuda şi mihai Viteazul:
„Daţi, mă, băga-i-aş la ududoi, să mai stea şi pe-acasă”.
Dar discută astea cu Măria Bălii – uite-o că vine –
                            toată ziua prin odăi – să vezi ce zice,
Că ea a stat toată viaţa cu fundu' pe cămaşă degeaba şi nici tabla
Înmulţirii n-o ştie.

–  Mărie, cât fac, fă, nouă ori opt? Care e, fă, capitala
Portugaliei?
–  Însoară-te, mă, Târziule, şi nu mai lozi aci, cu copiii,
Că ai şi-nceput să iei culoarea cerii.
–  Păi, găseşte-mi tu una care să-mi placă şi să-mi
                                                         pupe mâna la comandă,
Că acum o iau.
–  În nădejdea aia, vezi să nu te pupe moartea rece.
Nea Marin al lui Moşu Pătru se apropia bine de cincizeci de ani,
Dar nu se hotăra să se-nsoare, toate aveau câte-un cusur,
Era poreclit Târziu, dar numai Măria Bălii îndrăznea
                                                                          să-i spună în faţă.
Deştept, iscoditor, cunoştea bine ce-a fost înainte pe la noi,
Avea parcă un alt puls, dar cu o sută de ani în urmă.
Lăcrima sec pentru stricarea rânduielilor. Şi după cum citise el în
Norii de la cornul Caprii, nu era de-a bună.
Se întoarce lumea cu curu-n sus şi se scufundă pământul.
Casa lor bătrână, de moşneni şi aşezaţi,
Intra încet în pământ.