de Mihai Eminescu
Cu pânzele-atârnate În linişte de vânt, Corabia străbate Departe pe pământ. Iar stolul rândunelelor Trece-ntre cer şi mare… O, stelelor, stelelor, Nemuritoare, De ce şi voi nu vă luaţi Pe-ale lor urme oare? De ce mă întristează Că valurile mor, Când altele urmează Rotind în urma lor? De ce căderea florilor Ş-a frunzelor ne doare? O, norilor, norilor, Şti-veţi voi, oare. De ce rămân atâtea-n veci Şi numai omul moare? În cer întotdeauna Urmăm al nostru mers, Ca soarele şi luna Rotind în univers. Un crez adânc pătrunde-va De-a pururi omenirea Că undeva, undeva E fericirea; Şi toţi aleargă după ea: N-o află nicăierea.
0 Comments
de Ion Lazu
Dacă te miri că mi-s aşa prolific La scris sonete, de nu-mi stă condeiul, Am să-ţi destăinui care e temeiul Pe care noua operă-mi edific. Da, recunosc, nu-mi e deloc specific Să-n şir sonete unul după altul, Dar ca să ştii de unde vine saltul Fără ca totuşi tihna să-mi sacrific, Îţi spun: mă abat de la programul zilnic Al celor care scriu de dimineaţă, Eu fac un tur prin parc, unul pe la piaţă Iar după masă pic în somnul scitic. Cu-n somn la mijloc, ziua se dublează: Şi-n miezul nopţii am încă-o amiază. de Mihai Eminescu
O, adevăr sublime – o, tinichea şi paie! O, poezie mândră – o, buiguit nerod Istorie şpirată – minciună şi bătaie, Amor ceresc şi dulce – a mucoşilor plod. O, om, oglind-a lumei cu capul şui şi sec, Cu creierul ca ceaţa, cu coaste de berbec, Stăpân pe-a ta gândire – cum eşti p-instinct stăpân – Se vede când femeia goleşte el ei sân. Când poala ş-o ardică, de pulpa-i vezi, stăpâne, Tu nu surâzi cu râsul cel lacom şi murdar, Tu nu eşti ca un taur şi nu eşti ca un câne, Ce umil dă din coadă căţelei lui cu har. Nu eşti gelos – ferit-a… cucoşii doar şi vierii Au numai obiceiul de-a se lupta-n duel. Tu nu ai patimi scumpe şi lacrima muierii Nu mişcă al tău suflet, nu-ntunecă de fel. Eşti bun cu ai tăi semeni, nu c-alte animale. Tu îi iubeşti atâta încât îi strangi de gât … Şi-i faci s-admire geniul – sunarea unei oale – Şi limba ta de flăcări şi pină de urât. Istoria omenirei cu regi de poezie, Cu regii de războaie e ca şi un poem; Dar totuşi rog divina ca depărcior rămâie De corpul meu nevrednic – nu-mi vine la cherem. Cugetători ai lumei! o, împuţiţi eterul Cu sisteme înalte, puneţi-l în săltar. O ladă este lumea cu vechi buclucuri – ceriul De stele şi comedii vă este un hambar. Preoţi cu crucea-n frunte, visternici de mistere, Voi sunteţi sarea lumei, formaţi inima ei. E rău numai că ziua staţi pe mâncat şi bere Şi sara pe minciune şi noaptea pe femei. O, drăngăniţi pe gânduri voi muzici; voi sculptor, Îmi pipăiţi cu mâna un corp tremurător; Şi, voi, artişti dramatici strâmbaţi-vă la lună, Pictori, eternitatea v-aşteaptă c-o cunună. Tu, timp, nu poţi cununa în degete s-o sfermi Căci zugrăvir-atâta de bine saci de viermi. O, regi, ce puşi pe tronuri de Dumnezeu sunteţi Să plătiţi balerine şi ţiitori s-aveţi, O, diplomaţi cu graiul politicos şi sec, Lumea cea pingelită o duceţi de urechi. Îmi place axiomul cel tacit, fiinţi spurcate: Popoarele există spre a fi înşelate. 1874 de Mihai Eminescu
De-ar fi mijloace Şi-ar fi putinţă Cum m-aş mai face După dorinţă! M-aş face-oglindă Strălucitoare Să te cuprindă Pân’ la picioare. Pieptene de-aur, Ce-n mângâiere Părul netează Fără durere. Un vânt m-aş face, Ce lin şi-n taină Pe piept desface Uşoara haină. Un somn m-aş face Dulce de vară Să-ţi închiz ochii În orice sară. Dar n-am mijloace Nici e putinţă De a mă face După dorinţă. de Grigore Vieru
Eu ştiu de la cei sfinţi Că Dumnezeu Ne urăşte cum suntem Şi ne iubeşte Cum ar dori să fim. Doamne, cum Trebuie să vieţuiesc eu În lacrima ochiului meu, Ca să birui fiara?! Şi cât de multă Ar trebui să fie Jertfa sângelui nostru Ca să nu ne zbatem Atât de singuri, Atât de la marginea lumii?! Auzi?! Rogu-te încă o dată, Ascultă încă odată ce spun Slujitorii Tăi pre pământ: „Doamne, nu pedepsi România Pentru păcatele fiilor ei”. de Echim Vancea
pentru că sunt îmbrăcat în haine groase de iarnă mă plimb prin marele parc într-o după-amiaza ceţoasă. te caut în geografia umărului tău şi mai ales în râul închipuind nordul pe care îl ştiam prea târziu. şi încă tu ai putea să pleci înainte prin durere să spui turmelor să ierneze la munte. tu ştii că el nu a primit slujba lăsată să ardă pe surâsul liniştit al golgotei de curând din turn a căzut pasărea lovită de jalea clopotului şi nu ne mai putem aminti şi nu mai este depărtare. de Grigore Vieru
Ne supărăm pe ea Că nu vede bine Atunci când Strică paharul De cristal. Ne supărăm pe ea Că nu vede bine Atunci când în loc de pâinea smolită Pâine albă ne-aduce. Ne supărăm pe ea Că umblă încet Atunci când Ne face curat prin casă Şi oaspeţii trebuie Să vină. Ne bucurăm Că nu vede bine, Atunci când Ne sărutăm soaţele tinere. Ne bucurăm Că n-aude bine, Atunci când Ne spunem cuvinte De dragoste. Ne bucurăm Că pe scări se urcă încet, Atunci când Nu mai putem să ne smulgem Din îmbrăţisările Mai dulci ca poamele. Oh, mamele noastre, Mamele! de George Coşbuc
Copile dragă-ai fost crescut Cu drag de-al tău părinte; Eşti mare-acum, dar nu uita Şi-aceste-a lui cuvinte: „De-acum jocul s-a sfârşit Şi greul vieţii vine, Alege-ţi calea de urmat Şi ţi-o păzeşte bine. Poveţe strânge, câte poţi, Şi-a strânge stăruieşte; Dar, când voieşti să făptuieşti, Atunci le cântăreşte: C-un cap strein o poţi ghici Să ieşi vr-odată bine; Dar ce-i strein, e tot strein, Şi rar e pentru tine. Poveţe strânge câte poţi, Şi-a strânge stăruieşte; Iar, când voieşti să făptuieşti Atunci le cântăreşte. Dar, ori şi unde te-ai afla, Iubeşte-ţi ţara ta”. Ochiul lui Dumnezeu: poezii inedite şi regăsite/ George Coşbuc. Cluj-Napoca:Eikon Bistriţa: Charmides, 2004 de George Coşbuc
Fii bun, onest, cum se cuvine, Prin fapte, ca şi prin cuvânt; Fugind de rău, fă numai bine, Dar leagăn până la mormânt. Aşa, c-o veselă zâmbire Vei trece prin această viaţă, Putând voios, fără-ngrozire, Privi pe moarte, chiar în faţă. Şi plug, şi secere, şi sapă, Vor fi uşoare-n mâna ta. Lâng-un urcior de rece apă, Ca lângă vin, tu vei cânta. Apoi murind, nepoţi cu dor Veni-vor şi te vor boci, Şi flori din lacrămile lor P-al tău mormânt vor răsări! de Camil Petrescu
Ţi-am spus că am scris pentru tine Versuri Şi curiozitatea ta nu mai are astîmpăr… M-ai luat lîngă tine pe divanul, - Pe care mai cad draperiile roşii de catifea – Şi mă pui să ţi le traduc în nemţeasca mea, Care totuşi Nu te mai face să rîzi. Asculţi cu ochii, Cu născiorul, Şi cu urechile micuţe, (Stă cuminte până şi mătasa rochii). Eu povestesc ce-mi trece prin cap Şi seriozitatea ta e fără margini. Dar iată, când gândesc să scap, Dintr-o umbră de surîs din ochii mei Ai prins de veste că-ţi spun dinadins, Alte prăpastii Şi te năpusteşti pe mine Mînioasă, cu pumni mititei. |
Arhiva
February 2024
Autori
All
|