|
de Nichita Stănescu
Arbor invers, cu rădăcinile-n vânt, cu tălpile late ca frunza platanului, aproape plutind, abia atingând anotimpurile anului. Cu mâinile crestate ca frunza de stejar, cu trunchiul cu scorbură-adâncă în care dorm urşii cu capul în jos, în zadar spre-un cer de pământ vrând s-ajungă. Mereu cu creierul gol, cu ideile Răsfirate ca pe-un deal pomii rotaţi, dus în nori, în scânteile celor neluminaţi. Văzut ca în apă, mereu, şi foşnind de un vânt de pământ, cu rădăcinile înfipte în curcubeu şi-n culori ce nu sânt. Arbor invers am rămas, rupt din sfera cu sfera aceasta aidoma, geamănă… Şi totul îmi pare ştiut, dar nimica din ce ştiu cu ce este nu se aseamănă.
0 Comments
de Ilarie Voronca
Îmi port ca pe-un copil bolnav tristeţea, prin parcu-n care frunzele, asemenea clopotelor, plîng; şi-aud cum creşte neliniştea începutului de toamnă departe şi cum aleargă păsările ploii pe acoperişuri negre şi se frîng. E-aceeaşi amintire şi-aceeaşi deznădejde veche. Aş vrea cu braţele tale de astă-vară să mă cuprinzi; păşesc pe urmele trecutului nostru, cum aş merge după un om cunoscut, şi totuşi, nu-ţi mai găsesc gestul în lacul cu mohorîte oglinzi. E pretutindeni un aer apăsător, ca de spital, Şi pomii în despletiri îşi spun mîhniri ştiute. Amintirea ta îmi închide drumul ca un mal, şi-mi simt gîndurile, în pietrişul umed, căzute. Aşa: vino să-mi ridici sufletul, ca pe-o cojă de copac, Şi să-mi citeşti durerile închise-cuiburi de păsări triste, acolo. Mîinile tale să-mi fie deznădejdii mătăsoase batiste, Şi ochii tăi, pentru copilul tristeţilor mele, odihnitor hamac. Vîntul răscoleşte cerul ca pe-o carte deschisă. Aud fîşîitul foilor pe care-s scrise atîtea poveşti dureroase. …De departe vine prevestirea unui sfârşit apăsător, Şi eu îmi port tristeţea ca pe-un copil, prin săli de spital reci şi întunecoase. de Saşa Pană
Cînd merg pe stradă, nu privesc în jos Ci drept în ochii oamenilor Şi-mi place să-ntîlnesc privirea lor. Cînd merg pe stradă nu-mi studiez Vîrful pantofilor. Pe cel ce face aşa, atent şi foarte grav, Îl suspectez de boala neagră a mizantropiei: Ursuz, nemulţămit de tot ce vede-n juru-i Dar foarte mulţămit de sine însuşi. Cînd merg pe stradă observ casele noi Şi prospeţimea lor pastelată mă mîngîie. Aproape-ncep să uit cum arată locul Unde se înalţă-ameţitoare ţesături de fier Deşi mai circulă, printre dărămături, Umbrele chinuiţilor de ieri. De sus, un om cheamă şi apropie cu mîinile Ca două magnete, Imense aripi de fluture Sau poate petale de flori preistorice. Aşa le vede poetul. Şi el vede mai bine decît prin lentila Microscopului, mai în adîncime decît razele X. ……………………………………………………………………… Numai omul care îşi supraveghează Grav şi ursuz, vîrful pantofilor, Nu vede nimic Decît vîrful pantofilor. de Ilarie Voronca
Cum se bucură de eleganţa trestiilor raţele sălbatice păpurişul destramă un cîntec pe panglica nemişcării în ierburi alunecă tăciunii din privirea lupilor bursucii se leagănă în adiere ca arbuştii pitpalacii împletesc un şal din lumina sunetului caprele negre fac alpinism oglindesc înălţimile ploaia dăruie scoarţe olteneşti pămîntului şi plugurile fac dragoste cu ţărîna o sărută o muşcă iepurii se pitesc la marginea zilei ca dovleceii soarele dă mălai vrăbiilor e o bucurie în argint a vocilor. de Saşa Pană
În acest fragment de primăvară precoce Sufletul tău cunoaşte borangicul liniştii Doar lîngă jucăria vie Miracol zmuls din măruntaiele trudite Acolo între cîrpe e un gândac O icoană pentru fiecare gând Mai sunt degete din chibrituri moi Fragile ca viaţa Şi la fiecare un pistrui de unghie Liniile vieţii în două petale boţite Ochii acum urmăresc vecinătatea Şi înseamnă mirări de albastru vioi Mugur plin de surprize Poemă enigmă Lumina pală din păpădia obrazului Desenează în filigrană chipul tău de porfir Sau amintirea unei fotografii pierdute Poate ecoul vieţii înapoiat de zefir Fiecare ţipăt dezlănţuie panică În două inimi Gîndurile se îmbină atente inele Peste albastrul pătucului de nuiele Orizontul ţesă chenarul mărilor înşelătoare Tot mai mari cresc rotocoalele grijilor (Are întîietate povara trandafirie) Poemul se răsuceşte în proză În proza şi bolovanii luptei de toate zilele de Gellu Naum
E mult mai bine să ai frunze mult mai bine să rămâi undeva plin de frunze undeva în conturul tău de răcoare Sigur nu mai poţi să citeşti cărţi portocalii nici să te aşezi picior peste picior pe-o bancă nici să-ţi pui pălăria alături şi nici să desenezi cu creta pe asfalt Dar când ploile te îngreunează prea tare poţi să te scuturi încet şi să porneşti pe străzi şi în urma ta rămâne o pată imensă rotundă în centrul căreia poţi să-ţi laşi pălăria ca pe un fruct ud de Aurel Dumitraşcu
O ruşine să scrii despre muşte o ruşine să scrii despre morţi. Mi s-a mai spus. E plin oraşul de înţelepţi de gropi în care dorm smocuri de iarbă. Pot prin urmare să tac pot înnebuni brusc. Va fi o zi oarecare nimeni nu va mai plînge poate că nici fanfara din cartea cu poze nu va mai da un concert. Nu se va mai putea spune nimic. Despre mine şoapte. Un poet peste care se va pune nisip. de Robert Şerban
Pariul meu într-o zi de duminică a fost să merg prin oraş cu şireturile dezlegate şi să le spun celor care mi-ar fi atras atenţia că aripi am nu şireturi şi că nu vreau altceva decât să zbor m-am plimbat până seara şi pe centru şi prin parcuri pe la periferie prin piaţă la gară dar nimeni absolut nimeni în afară de câteva vrăbii ce au ciugulit printre picioarele mele bucăţile rupte dintr-un corn nu m-a oprit să mă atenţioneze că aş putea să mă împiedic să cad şi poate chiar să mor de Robert Şerban
sunt în genunchi am alunecat pe gresie şi am căzut puteam să-mi sparg capul puteam să-mi rup o mână un picior sau vreo coastă dar Cel de Sus m-a vrut în genunchi sunt aproape sigur de asta aşa că îi mulţumesc cu voce tare foarte tare sunt singur în casă şi nimeni nu ridică intrigat din sprâncene auzindu-mă în gând trag nădejde că nici măcar El de George Coşbuc
Avem o mândră ţară – Prin timpi de jale-amară Strămoşii se luptară S-o scape de stăpâni. Azi singur noi, românii, Suntem în ea stăpânii: Sus inima, români! O lege-avem străbună – Prin veacuri de furtună Ea n-a putut s-apună Strivită de păgâni. Ne-a fost Cel-Sfânt tărie Şi-n veci o să ne fie: Sus inima, români! În ţara românească De-a pururi să trăiască Credinţa strămoşească Şi graiul din bătrâni. Spre Domnul ţării gândul De-a pururi noi avându-l, Sus inima, români! |
Arhiva
June 2019
Autori
All
|
RSS Feed
