de Cristian Bădiliţă

Bună dimineaţa, tristă dimineaţă,
cu ploaie şi vânt la mic dejun
cu strigoi abia despăturiţi din ceaţă
cu pieţari în strai de Moş Crăciun.

Bună dimineaţa strig îngerilor gării
legaţi de felinar cu tricolor
bună dimineaţa, stea a iertării
din care păcătoşii la braţ cobor.

Fruntea mi-o deschid şi trag oblonul
peste cărţile de care-s sastisit,
smulg din tâmpla stângă telefonul
şi pe buze scapăr ultimul chibrit.

Mă înfrupt apoi, tiptil, la hanul fecioarei
ca un tânăr paşă – nu dau socoteală,
bună dimineaţa spun oraşului care-i
prins de-o trecătoare sfială.

În sicriul vertical din sticlă mată
ceaiul mă spală şi-mi alungă greaţa,
va veni o dată ca niciodată
când voi spune doar nopţii, simplu, bună dimineaţa.

de Ştefan Augustin Doinaş

Doamne, departe eşti! Şi-anevoios e drumul
până la Tine. M-am luptat amarnic cu fumul
ce-mi astupa vederea dincolo de orizont.
Am străbătut prin pustie, ca printr-un front
al demonilor. Dincolo de văi şi hârtoape
o clipă, Doamne, Te-am simţit parcă aproape.

Dar nu era decât închipuirea unui contur
care cutreiera cerul văduvit de azur.
Când măna mea se-ntindea încercând să apuce
o parte a Ta, întâlneam doar o cruce;
iar când socoteam că Te-mpresur cu gard
de foc, eu însumi mă simţeam cum ard.

Doamne, apropie-Te! Flutură-mi zdreanţa
îndărătnică a luminii Tale, speranţa:
înaintea  Ta, cu fruntea mirosind a pământ,
să mă târâie fără de milă Duhul cel sfânt.

de Duiliu Zamfirescu

Bine-ai venit din nou la noi
Surată primăvară,
Să mai răsune prin zăvoi
Teleanca turmelor de oi
Şi cucul pierde-vară.

Bine-ai venit cu părul prins
În mărgăritărele,
Cu trupul pe sub sân încins
Învolburate într-adins
Rochiţi de rândunele.
Mireasă-n carul tău de flori
Cu fluturi prin bulendre,
Aduci taraf de cântători,
Viorele-n privighetori
Iar cobza-n măcălendre.

Dai lumii sufletul senin
Şi dor de poezie,
Dai chef de joc şi de pelin
Şi poate, un pahar cu vin
Nuntaşului ce scrie.

de Dan Coman

sunt un om bun.  cum nu se poate mai bun.
îmi dau lacrimile de  atîta bunătate.
nu ies niciodată dintre aceşti patru pereţi deşi deseori
fac plimbări care seamănă perfect cu o
mică excursie la capătul lumii.
din cauza bunătăţii mele sunt atît de atent cu mine încît
nici sîngele nu-mi mişcă prin corp decît rareori.
din cauza bunătăţii mele sînt aproape perfect.
simpla mea prezenţă printre fiinţele vii ale lumii
le-ar şterge pe toate de pe suprafaţa pământului.
nimeni niciodată n-a rezistat unei astfel de bunătăţi.
căci sunt un om bun, cum nu se poate mai bun.
mă opresc în mijlocul camerei şi pînă să mă îmbrăţişez
hohotele mele mă împrăştie pe pereţi ca
pe un pumn de roşii stricate.

de Adrian Păunescu

V-am tot iertat, v-am tot acoperit,
Şi, să mai amânăm, nu-i înţelept,
Ar fi, să recunoaştem, în sfârşit,
Femeia, n-are, totuşi, nici un drept.

Muncim, ca nişte sclave, zi de zi,
Frumoase-am fost, pe cel dintâi traseu,
Şi condamnarea de-a ne urâţi,
Chiar voi, ce ne iubiţi, ne-o daţi, mereu.

 Stăm în picioare, încă de cu zori,
Şi vă miraţi că nu mai sunt subţiri,
Dar voi, care vă credeţi tot feciori,
De ce nu arătaţi ca nişte miri?

Pe unde ne daţi dreptul de-a munci,
Lucrăm istovitor, cu voi în rând,
Din când în când, în burţi ne daţi copii,
Iar voi plecaţi la altele, râzând,

Când suferiţi, ne cereţi lângă voi, 
Ori vă-mbătaţi, ori aţi trudit prea mult,
Vă plângem, când vă duceţi la război,
Sau când vă speriaţi, la vreun consult.

Eroic v-am iubit nelegitim,
Şi legitim, eroic v-am iubit,
Ne bateţi, ne-nşelaţi şi noi o ştim,
Ba, alteori, intram în circuit.

Iar cele care, azi, pe termen scurt,
Vă fură amintirile de ieri,
Îşi vor plăti plăcerea unui furt,
Fatal, cu furtu-aceleiaşi plăceri.

 Şi, uneori, păcătuim curat,
Crezând, prin lacrimi mari, de ochi atei,
Că însuşi Dumnezeu este bărbat
Şi nu le înţelege pe femei.

Dar, vai, a fost odată prea frumos,
Ca-n filmele de dragoste a fost,
Şi-acum, ne omorîm sîrguincios
Şi zilnic ne distrugem fără rost.

Ne-nvinge viaţa fără orizont
Şi voi ne-nvingeţi, într-un mod câinesc,
Trăim ca nişte văduve de front
Şi mâinile mereu ni se aspresc.

Acum, când auziţi acest reproş,
Priviţi, fără privire, înapoi,
Încuvinţaţi din cap, mărinimoşi,
Şi credeţi că nu-i vorba despre voi.

Şi, totuşi, e vorba despre toţi
Sunteţi la fel de răi şi de flămânzi,
Durerea femeiască pentru soţi,
E-un credit fără giruri şi dobânzi.

Vă e urât cu noi, vă e urât,
Şi ne-aţi ucide, dragilor bărbaţi,
Aşa că vă rugăm numai atât:
Puteţi să ne jigniţi, să ne-njuraţi,
Dar faceţi-o cu tonul coborât
Şi pân-adorm copiii, aşteptaţi.

de Vasile Militaru
 
A venit aseară mama, din sătucu-i de departe,
Să mai vadă pe fecioru-i, astăzi “domn cu multă carte”!
A bătut sfios la uşă, grabnic i-am ieşit în prag;
Ni s-a umezit privirea de iubire şi de drag;
Sărutandu-i mâna dreaptă, ea m-a strâns la piept, duioasă,
Şi-ntrebând-o câte toate, am intrat apoi în casă.
Inăuntrul casei mele, -cătă brumă-am adunat,
Dă prilej bietei bătrâne să se creadă-ntr-un palat:
Nu-ndrăzneşte nici să intre, cu opincile-n picioare,
Şi cu multă grijă calcă doar pe-alături de covoare.
Eu o-ndemn să nu ia seama şi să calce drept, în lege,
Că doar e la fii-su-n casă, nu e-n casa vreunui rege,
Şi de-abia o fac să şadă pe-un divan cu scoarţă nouă…
-”Mi-era dor de tine, maică…Ţi-am adus vreo zece ouă,
Niţel unt, iar colea-n traistă nişte nuci, vreo două sute…”
Şi, cu ochii plini de lacrimi, prinde iar să mă sărute:
-”Poate mor, că sunt bătrâna şi-a prins dorul să mă-ndrume
Să mai vad o dată, maică, ce mi-e azi mai drag pe lume!
Caierul mi-i pe sfîrşite…mâine poate-şi curma firul
Şi-ntre patru blăni de scînduri să mă cheme cimitirul…
Jale mi-e de voi, mămucă, dar visez, chiar şi deşteaptă,
Cum, pe-o margine de groapă, bietul taică-tu m-aşteaptă…
Tu, odorul mamii, in urma sa te-aduni cu fratii-acasa
Şi să-mparţi agoniseala de pe urma lui rămasă:
Lui Codin să-i dai pămîntul de la moară şi cu via;
Vaca şi-un pogon de luncă, maică, sa le ia Maria;
Lui Mitruş să-i dai zăvoiul de răchiţi dintre pîraie;
Carul, boii şi cu plugul să le dai lui Nicolae,
Iară tu, ca mai cu stare decât fraţii zişi pe nume,
Să iei casa-n care ţie ţi-a fost dat să vii pe lume…
Când şi când, în miezul verii sau de Paşti, să vadă satul
Cum îmi vine ca-n toţi anii, la căsuţa mea băiatul
Şi-având tihna şi odihna, la venire sau plecare,
S-aprinzi şi la groapa maichii câte-un pai de lumânare!…
A tăcut apoi bătrâna şi-a plâns mult, cu lacrimi grele,
Ce curgându-i lin în poala, se-ntâlneau cu ale mele.

de Demostene Botez

Afară plouă ca şi toamna şi-i urît,
Mă uit pe geam ca după tine, şi atât.

În mine toate amintirile te-aşteaptă
De-aceea mi-i privirea stranie şi dreaptă

Ca-ntr-un copil ce-a adormit plîngînd.
În mine nu mai este nici un gînd.

Vreau să citesc şi-mi cad din mînă cărţile;
Mă împresoară chipul tău din toate părţile.

Mîna ce mi-a-mprăştiat părul şi gîndurile
Îmi amestecă pe carte toate rîndurile.

Rămîn uitîndu-mă pe geam ca după tine,
Şi tot aştept pe cineva de nu mai vine.

de Claudia Millian-Minulescu

Ce mîini înfrigurate-au modelat
Argila neagră-a vazelor bizare,
În care mor plăpânzii trandafiri,
Cum mor în noi nervoasele iubiri? – 
Argila neagră-a vazelor bizare,
Evocatoarea urnei funerare !

Ce mîini înfrigurate le-au turnat,
Dînd formei lor senzaţii de femeie :
Cu linii rotunzite ca de pîntec,
Cu ondulări de şolduri şi de cîntec ? –
Dînd formei lor senzaţii de femeie
Şi braţelor mişcări de orhideie !

Ce mîini înfrigurate de amant,
În lutul cald al vazelor de flori,
Au îngropat fragmentul vinovat,
Ca un motiv de sete şi păcat ? –
În lutul cald al vazelor de flori,
Ce mîini au pus beţie şi fiori ?

O ! Vazele în care mor atîtea flori :
Atîţia crini, şi-atîţia trandafiri,
Atîtea crizanteme despletite,
Şi violete, şi garoafe înnegrite –
O ! Vazele sunt urne funerare,
Ca sunetul femeilor bizare.

de Grigore Vieru

În mine a lovit străinul
De Paşti sau Denii.
Dar încolţitu-m-au bezmetici
Şi moldovenii.

Că nu suntem români străinul
Pe-a lui o ţine.
Şi-ai mei mai tare-l cred pe dânsul
Decât pe mine.

Basarabie cu jale,
Basarabie,
De pe deal şi de pe vale,
Basarabie!

„Încâlcită-ţi este viaţa”.
Basarabie!
„Ca grâul ce-l bate gheaţa”.
Basarabie!

În mine-au dat şi moldovenii
Necreştineşte.
Ci-s fericit că-n ei românul
Tot mai trăieşte.

Ei spun că nu-s români, ci lacrimi
În piept frământă
Când un Fărcaş sau Vicoveanca
Sau Gheorghe cântă.

Basarabie cu jale,
Basarabie,
De pe deal şi de pe vale,
Basarabie!
„Încâlcită-ţi este viaţa”.
Basarabie,
„Ca grâul ce-l bate gheaţa”.
Basarabie!

de Elena Farago

Trecea un om pe drum aseară,
Trecea cîntînd încet pe drum,
Ştiu eu ? Poate cînta să-i pară
Drumul mai scurt, ori poate cum
Era aşa frumos aseară,
Poate cînta ca să nu-l doară
Că-i singur numai el pe drum?

Trecea, şi eu eram în poartă,
Şi şi-a văzut de drumul lui,
Dar ce mi-o fi venit deodată
De am oftat n-oi şti să spui,
Şi nu-mi venea să plec din poartă,
Şi parc-un dor de viaţa toată
M-a prins privind pe urma lui…

Aşa ne-o fi la fiecare,
Că stăm în poartă, şi nu ştim
Pe călător măcar că-l doare
Ceva, şi de ne pomenim
Oftînd, pesemne fiecare
Ne-om fi simţind departe tare
De-un drum pe care–am vrea să fim.