|
de Radu Stanca
De ce dai voie vântului să umble Prin părul tău şi să ţi-l răvăşească? E mângăierea lui făcută-n tumbe Mai caldă, mai suavă, mai cerească? Sunt degetele lui fâlfâitoare Mai meştere în joc, mai fără număr, Când te cuprind din cap până-n picioare, Când îţi dau jos buchetul de pe umăr? De ce laşi vântul ca să-şi pună palma Oriunde vrea şi, -ncolăcindu-ţi sânul Prin fustele subţiri ce zbor de-a valma, Să te privească cu-ochi flămânzi, bătrânul? De ce când te pândeşte-ascuns prin iarbă Şi vrea ca să-ţi sărute gura-n voie, - În timp ce eu tânjesc cu plânsu-n barbă – Pe el îl laşi…iar mie nu-mi dai voie…
0 Comments
de Radu Stanca
Străbate curtea singură şi moale Şi-n jurul ei mari aripi se rotesc, De-aici, de unde stau şi o privesc, Mă-ndeamnă-un glas să-i ies din nou în cale. Şi,-n mijlocul grădinii din trecut, Azi ruginită, tristă şi bătrână, Ca-ntr-o perdea curată de fântână Îmi caut prin frunze chipul cunoscut. Iubito! Dacă iarăşi mă descos Şi dacă iar mă-ntorc trudit la mine E că-n amurgul ăsta care vine N-aştept de nicăieri nici un folos. N-aştept de nicăieri nici un îndemn Cu care viaţa asta s-o desferec. Moi degetul uscat în întunerec Şi fac prin noapte cârdurilor semn. Apoi, văzând cum toate mor sau gem, Pricep şi eu mai clar menirea vieţii Şi-aşa, cum stau aici şi-nfrunt pereţii, Mă simt deodată singur şi te chem…. de Radu Stanca
Orice uitare e o re-nviere… Când uiţi ceva începi o nouă viaţă, Laşi la o parte seara care piere Şi ieşi la soare dis-de-dimineaţă. Aducerea aminte-i o verigă Din lanţul ce la glezna ta anină, Te ţine prins de zid ca o ferigă Cu rădăcina-nfiptă-ntr-o ruină. Fie că rana ţi-e sau nu adâncă, Fie că dai sau nu obol căinţii, O amintire este ca o stâncă Sub care muşti din pulbere cu dinţii. Deci uită… şi ridică-te din pleavă Ca pasărea măiastră din cenuşe, Iar, dacă pentru zborul tău prin slavă N-ai încă aripi, bate din cătuşe… de Radu Florescu
va trece un timp pînă cînd voi afla. din obişnuinţă spun lucruri mărunte din obişnuinţă inima mea se hrăneşte cu lapte şi miere. acolo în miezul lucrurilor prietenii mei par atît de fragili. ştiu că asta contează ştiu că ziua de mîine poate să aducă pe dealuri o armată de îngeri gata oricînd să coboare din cer clipe de graţie. dar prietenii venind să mă vadă mereu uită de mine. din obişnuinţă inima mea pentru ei e numai lapte şi miere. de Liviu Antonesei
Cîţiva nori albi, cu miezul pal şi franjuri roz bîntuie Cerul acestei dimineţi – nu, nu sunt cei care vestesc Schimbarea de anotimp, peste vreo lună va fi vremea lor Şi atunci vor sosi nordicii din vara lor sfîrşită… Sunt ambasadorii bunăvoinţei care leagă şi dezleagă pe cer tot felul de înţelegeri, tratate şi pacte. Acum, dispar pe rînd, se dizolvă în albastrul cerului, Semn sigur că toate tratatele vor fi respectate, vom avea Parte de lunga viaţă episodică a norilor de vară… de Liviu Antonesei
Dezbrac încet şi desfac o portocală şi brusc simt gerul copilăriei, amestecat cu căldura sobei de teracotă şi văd coşul de fructe de pe măsuţa de lîngă brad şi cineva, în coşuleţe de hărtie colorată. atîrnă printre crengile de un verde intens… Portocalele aduceau iarna sau, poate, iarna aducea portocalele din ţările calde, pe unde oamenii umblau cu capul în jos şi la televizor erau negri, deşi mai tîrziu aveam să văd că pielea lor era ca a castanelor culese toamna tîrziu, puse într-o valiză, ca să fie abil introduse, în bulgării de zăpadă… Şi, printr-o buclă temporală, ele veneau de Moş Gerilă, iar noi le cumpăram febrili pentru Moş Crăciun, chiar şi la şcoală. Nu există un stimulent mai bun al memoriei decît fructul acesta, perfect întrutotul şi toate, nici măcar julfa adevărată, cu seminţe de cînepă, nu umplută cu nuci nu ar putea să-i stea, nu poate să-i stea împotrivă! Eu nu ştiu, dar ea ar putea să ştie de unde a sosit această veche poveste… de Radu Florescu
pierdut în copilărie asculţi ploaia şi atît. nimic nu mai seamănă cu mila ta în faţa unei amintiri de demult. ursuz când te plimbi în plină amiază pe străzile goale simulînd veşnicia. mai hotărît ca niciodată asculţi ploaia care intră în oase. eşti ud. îţi trebuie timp să înţelegi care este ordinea lumii. cine pe cine îngroapă în fărîma asta de viaţă. de Vasile Voiculescu
Încet, Tăcerea Desface lacătele-ntunecate Şi larg deschide sumbrele-i altare… Ce desluşit s-aude toaca-n ceruri! …Nălucitoare Lucind prin vasul Naos, Din fundul nopţii se iveşte luna. Cu ochii-nchişi, Ea pare-un chip de sfîntă Scris de-un zugrav pe zidul de-ntuneric Cu aur şters şi învechit de vremuri… Şi ca un cap de muceniţă poartă Cununa de lumină - - Jur împrejur un cearcăn. de Vasile Voiculescu
Un vînt zburlit porneşte din ţărmuri să tresalte Şi ia de hăţuri fumul, iar sprintenul vapor, Ajuns în piscul mării cu apele înalte, Se clatină pe muchea albastrului pripor. E-o seară uriaşă ca un sfîrşit de lume – Din albe clăbuceturi de ape ce se sparg, Mînînd cirezi de valuri, săltaţi pe şei de spume, Se-ntorc ciobanii mării, delfinii dinspre larg. Apusul se tîrăşte pe-un cer de pietre scumpe Şi cade-n mierea mării, cu luntrile furnici, Din redia pietroasă privesc departe cum pe Un mal de aur arde o casă de chirpici. de Vasile Voiculescu
Azi am trecut s-o văd, înstrăinată, Grădina-n care-o vară ne-am iubit… Podoaba-n zdrenţe-i spînzură uscată, Rugini a prins frunzişul răvăşit, Iar parcul, raiul nostru de-altădată, Cu ziduri alţii azi l-au ocolit. E ceasul vechi al dragostei, e seară, Şi, dînd să intru, stau înfiorat: Înaltul plop la porţi m-aşteaptă iară, Dar toamna purpurie l-a schimbat În galben stîlp pîlpîitor de pară, Ce freamătă, de vînturi zbuciumat. Şi-n vijelia ce s-a-ncins să-l bată, Aprinsul plop acolo mi-a părut Că-i sabia de foc neîndurată Pe care Heruvimul nevăzut O flutură spre lumea blestemată La Poarta Paradisului pierdut. |
Archives
December 2025
Autori
All
|
RSS Feed
