|
de Nichita Stănescu
Omul este frunza văzută de om. Omul este floarea mirosită de om, omul este calul călărit de om, omul este piersica gustată de om. Omul este marea pipăită de om. Omul este roata, Omul este laptele de capră băut de om. Omul este răsăritul soarelui deasupra omului. Omul este visul de noapte, Omul este plăcerea cerului albastru văzut de om. Omul este zborul păsării zburat de om. Omul este cuvântul vorbit de om. Omul este cuvântul înţeles. Omul este cuvântul citit de om. Omul este cuvântul neînţeles. Om este cuvântul care doarme în pietrele omului. Om este cuvântul care zace în stelele de-deasupra omului. Om este necuvântul omului. Om este omul care moare asistat de om. Om este cel care depune mărturie Despre om în faţa omului. Omul nu s-a născut şi deci nu va muri. Este etern şi dintotdeauna pentru că prin el se depune mărturie despre ceea ce există. Omul nu a existat şi nu va exista niciodată pentru că nonexistenţa îşi este sieşi martoră. Şi totuşi omul, omul, omul este cel care nu crede care nu credea care nu credeam să-nvăţ a muri vreodată.
0 Comments
de Nichita Stănescu
Din punctul de vedere-al copacilor, soarele-i o dungă de căldură, oamenii – o emoţie copleşitoare… Ei sunt nişte fructe plimbătoare ale unui pom mult mai mare! Din punctul de vedere-al pietrelor, soarele-i o piatră căzătoare, oamenii-s o lină apăsare… Sunt mişcare-adăugată la mişcare, şi lumina ce-o zăreşti, din soare! Din punctul de vedere-al aerului, soarele-i un aer plin de păsări, aripă în aripă zbătând. Oamenii sun păsări nemaiîntâlnite, cu aripile crescute înlăuntru, care bat, plutind, planând, într-un aer mai curat – care e gândul! de Nichita Stănescu
Ce singurătate să nu înţelegi înţelesul atunci când există înţeles. Şi ce singurătate să fii orb pe lumina zilei, - şi surd, ce singurătate în toiul cântecului. Dar să nu-nţelegi când nu există înţeles şi să fii orb la miezul nopţii şi surd când liniştea-i desăvârşită, - o, singurătate a singurătăţii! de Nichita Stănescu
A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta. Mă tem ca n-am să te mai vad, uneori, că or să-mi crească aripi ascuţite până la nori, că ai să te ascunzi într-un ochi străin, şi el o să se-nchidă cu o frunză de pelin. Şi-atunci mă apropii de pietre şi tac, iau cuvintele şi le-nec în mare. Şuier luna şi o răsar şi o prefac într-o dragoste mare. Cântec în doi
de Nichita Stănescu Noi nu vrem sa fim geniali, noi vrem sa fim trimbulinzi între nori, de sus in jos lungiţi, ori scurtaţi prin oglinzi. Noi vrem să ne strângem în braţe toată ziua, toată luna pătrată, prin acel aer cu picioare verzi, intimidându-l o dată. Şi încă o dată, şi încă o dată, noi nu vrem să fim geniali mari, lungi, ascuţiţi, decoraţi, morţi, duşi, rătăciţi, seculari şi pe deasupra de toate, uitaţi. Noi nu vrem să fim geniali noi vrem să fim trimbulinzi, legaţi de o tremurată culoare în faţă, la volan, de oglinzi. mereu balansând spre-un adânc şi el mereu în mutare, gonind pe şoseaua substantivelor din declinare în declinare. Noi nu vrem să fim geniali, noi vrem să fim trimbulinzi asemenea generalilor mari schimbând lumina ce-o aprinzi în alta, în altul, în cu totul altcineva asemenea generalilor mari lungi, înalti, decoraţi, portocalii, grei, greoi, osoşi, suferinzi, noi nu vrem să fim geniali noi vrem să fim trimbulinzi. |
Archives
May 2024
Autori
All
|
RSS Feed
