|
de Mariana Marin
Îmi amintesc de tine ca de o vegetaţie pitică ce-ar putea năpădi la început casa iar mai târziu ţărmul întunecat al vârstei mele tinere încă. Aşa cum Omul de Zăpadă al lui Andersen s-a îndrăgostit într-o bună zi de vâlvătaia unei sobe, tot astfel caut şi eu adevărul pe care nu mi l-ai spus atunci când ai hotărât să arunci peste cap la început pieptenele, apoi aripa de furnică, iarba fiarelor, şi ai devenit această vegetaţie pitică a singurătăţii prin care cum să te mai ajung?
0 Comments
de Liliana Maria Ursu
Am visat-o pe mama, Tânără, la mare, părul şi mâinile Îi miroseau mereu a zambile Iar rochia a pădure în mai Şi a pâine caldă. Acum e februarie şi eu încep să semăn tot mai mult cu mama. Şi mă gândesc la toate poemele pe care le-am scris, toate îşi au începutul în acea dimineaţă fabuloasă a iernilor mele, ca o fragă pe limbă când mama venea să mă trezească. Tainică îi era aplecarea Peste somnorosul meu chip. „Vino să-ţi arăt ceva ce n-ai mai văzut”. Şi mă ducea la fereastră iar eu îmi ţineam respiraţia de atâta emoţie şi aşteptare „Vezi? Prima ninsoare. S-o ţii minte, s-o păstrezi sub pleoape” Ce dar fabulos, dulce mamă, această primă lecţie despre uimire. Despre bucurie, Despre tine. de Oana Boc
Te-aş înveli în fiecare seară cu-o aripă de înger păzitor care să-ţi dezmărginească-n taină orice zbor. Noaptea mi-aş rupe inima în mii de torţe să-ţi fie căutarea înspre mine lină, să mă găseşti pe orice drum doar în lumină. Cu toate dimineţile mele te-aş mângâia, iar clipele dacă ţi-ar fi de plumb, le-aş legăna cu viaţa mea. de Ion Barbu
În turburatu-mi suflet, am construit o Arcă – Informă nălucire de biblic corăbier, – Şi turme-ntregi de gânduri pe puntea ei se-mbarcă, Noroade-ntregi, plecate puternicului cer. E vremea să se-abată mânia Lui! O ploaie De stropi rigizi întinde zăbrele de oţel. Corabia aleargă… în negura greoaie, Corabia se-nclină şi-aleargă fără ţel… Şi cel din urmă creştet de munte se scufundă… – Spre ţărm Stâpâne, spre care Ararat Din bruma depărtării, mă poartă-adânca undă? – S-a coborât pe ape linţoliu-ntunecat. Aud cum se destramă un suflet undeva, Departe, în a ploii acidă melopee… E noapte-n larg… Iar Arca te-aştept, Jehova, Pe mările din suflet să fereci curcubee. de George Bacovia
Liceu, - cimitir Al tinereţii mele – Pedanţi profesori Şi examene grele… Şi azi mă-nfiori Liceu, - cimitir Al tinereţii mele! Liceu, - cimitir Cu lungi coridoare – Azi nu mai sunt eu Şi mintea mă doare… Nimic nu mai vreu – Liceu, - cimitir Cu lungi coridoare… Liceu, - cimitir Al tinereţii mele – În lume m-ai dat În vâltorile grele, Atât de blazat… Liceu, - cimitir Al tinereţii mele! de Oana Boc
Operaţii de matematică tatuate pe trupul meu: Sunt secundele mele calculate, numărate cu grijă de Dumnezeu. Coloane de cifre cu minus şi cu plus Bat în ritmul inimii mele zbaterea, ruperea timpului smuls. Voi arde mai departe la plus infinit Ca o imensă iubire orizontală, Trecând cu speranţă prin ruguri şi ploi Spre inevitabila mea scădere finală… de Radu R. Şerban
În fiecare clipă de tăcere sau de larmă Bucuria pământului trebuie recâştigată. Abia mai ţinând deasupra lui stindardul sfâşiat, Peticele lui se împreună dintr-odată, Fâlfâie ca fularele neglijente ale poeţilor demodaţi; Se înfăşoară în jurul mării şi soarelui şi animalelor, Dezbină din nou pe părinţi şi pe fraţi, Îi învăluie pe prietenii cerului, întârziaţi. Tăcere şi larmă şi fum strecurat în odaie De la vreascurile pe jumătate arse, împrăştiate pe drum, De la fântână până la cărare. De ce oare, de ce oare Atât de puţină tăcere, de ce atât de puţin fum? Dar stindardul pământului, sub orice înfăţişare, Se petrece printre degete, printre gânduri şi spaime. Inima, răsărind din fuioare Din fire de oţel mai poate să-ngaime, Să cânte apoi, să se răzbune, să acopere cu umbra Monedele fără valoare, Poate să se aşeze liniştită În locurile uitate, în vremurile aduse iar printr-o suflare de fată bucuria pământului recâştigată. de Ştefan Augustin Doinaş
Lăudaţi pe Domnu-n toate ale Sale de-a lungu-ntregii voastre vieţi, în cele mici şi-n cele colosale. Lăudaţi-L în luceferi şi scaieţi, în forfota celor văzute şi-n bezna celor puse sub peceţi! Lăudaţi-L în chimvale şi-alăute, în limba celor vorbitori şi-n graiul sfânt al lucrurilor mute! Lăudaţi-L sus cutreierul de sori şi jos ţărânile păgâne ce zi de zi se-ncreştinează-n zori! Lăudaţi-L în oceanele de grâne, în zvonul vastelor păduri şi-n mersul lin al fiarelor bătrâne! Lăudaţi pe Dumnezeu în pinii suri care sfidează anotimpul, în geruri, uragane şi călduri! Lăudaţi sămânţa, trandafirul, ghimpul, şi suliţa cu care a împuns tenebrele făcând să curgă timpul! Lăudaţi-L nencetat ca mire uns şi-mprejmuit de mari oraţii, dar pururea-n adânc de nepătruns! Lăudaţi pe Dumnezeu ca izvor de spaţii, ca vedere cumpănă de har, ce naşte-n suflet zări şi constelaţii! Lăudaţi-L ca pe-un suflu trinitar al tuturor şi-al nimănuia, care respiră-n lumi fără hotar! Lăudaţi pe Domnul nostru! Aleluia! de Ştefan Augustin Doinaş
Cum să Te-ntâmpin, Doamne, - cu ce rugă? Ai fost copac: acum eşti buturugă. Vrei să mă scol eu însumi din genunchi să-Ţi fiu coroană verde, să-Ţi fiu trunchi? S-aşez cu vârful degetelor mele pe-aceleaşi bolţi de fum aceleaşi stele? Eu, cel bolnav de bine şi de rău, vrei să mă-nalţ aici în locul Tău. Nu, Doamne! Sunt prea mândru ca s-accept destinul Tău: să cântăresc ce-i drept şi ce e strâmb – nimica nu mă-mbie. Ursita creaturii-i să-L învie pe Creator. Ca un ocnaş în zeghe ce-aşteaptă graţierea, stau de veghe lângă buşteanul Tău cu cioturi tari până-Ţi creşte, doamne, noi lăstari. de Grigore Arbore
E şoimul meu legat cu un inel de o mănuşă de oţel. De-atâta timp continuă a se zbate că aripile-s frânte jumătate. Ar vrea să urce lângă nori să vadă cum alte păsări îşi ţintesc o pradă. Corbii şi ulii, vulturii rotaţi îi par din depărtare liberi fraţi; păduri, ogrăzi şi ape – un miraj pe care le-ar străpunge în picaj. Liber îl las o zi pe săptămână când îmi dezleg inelul de pe mână. Fuge ca un nebun şi se aşază pe-a unui deal golaş spetează. De-acolo îşi alege o victimă plăpândă şi se ascunde în văzduh la pândă. O fulgeră cu ciocul fără îndurare: triumfător mi-o readuce-n gheare. Încătuşat din nou drept mulţumire îl las să ciugulească din iarba înălţată fără grabă în timp ce el era-n văzduh, la treabă. Şi eu şi el vom obosi treptat tot negăsind ce-avem de căutat. Am să-i mângâi la iarnă penajul său de fier şi-am să-l arunc spre stelele din cer crezute pentru o clipă zburătoare cândva, la trista noastră vânătoare. |
Arhiva
June 2019
Autori
All
|
RSS Feed
