|
de Leonid Dimov
Ferestrele sticleau. Totul se terminase. Tramvai uriaş pe străzi mai uruia. Gemeau zăvoare puse, ţipau obloane trase, Mai jos, mereu mai jos, o noapte se lăsa. Ori poate se-nălţau cocoşii de pe case Iar turlele sunau precum de baccara. Ferestrele sticleau. Totul se terminase. Atunci, purtând albastru costum de catifea, Pătrunse un elev ce tocmai fluierase Şi, cum în tot cvartalul nimeni nu răspundea, Pieri sub edificii de pietre uleioase. Ferestrele sticleau. Totul se terminase.
0 Comments
de Teodor A. Naum
Greu-i şi să nu iubeşti Dar îi greu şi să iubeşti Şi mai greu-i, când noroc N’ai în dragoste deloc. Minte, neam ori însuşire Nici un preţ n’au în iubire. Numai banii au cătare. De-ar pieri acela care A’ ndrăgit întâi arginţii : Nu se mai cunosc părinţii, Fraţii, din pricina lor. Ei aduc război, omor. Dar mai rău că şi ’n iubire Banu-i singura pieire. de Şt. O. Iosif
Nimic nu ‘nvaţă blăstămaţii, Şi eu mi-am zis de-atîtea ori, Că dau la dracu meditaţii‘ Dar vezi, că cele trei surori Îmi sunt cu mult mai dragi, ca fraţii Cei răi şi neascultători. Afară-i noapte, vijelie Şi-i cald în salonaşul lor. Mă ‘ntîmpină cu bucurie Şi toate mă salută‘ cor, Şi fie-care vrea să ştie Ce face ‹domnu‘ profesor›. În lecţii ele-şi spun secrete Fac haz pe socoteala mea; Se stăpînesc , zîmbind şirete, Pufnesc în rîs fără să vrea: ‹Tii, bată-vă norocul de fete!› Şi mama lor, rîde şi ea. La masă Glume, gălăgie! Şi cea d‘întîi îmi toarnă vin Drăguţ a doa mă îmbie, A treia-mi dă paharul plin: - ‹Tu mîndru Paris! spune-mi mie În sănătatea cui să ‘nchin? › Tîrziu, cînd plec de es în stradă Şi-i întuneric peste tot. Hei, unde-s ele să mă vadă, Orbit de viscol cum înnot Prin valurile de zăpadă?... Şi drumu-i lung şi nu mai pot. În odăiţa ‘ntunecată E frig, eu sgriburit, din pat Ascult viforniţa turbată, Şi adorm cu gîndul fărmecat La basmul vechiu: ‹Au fost odată Trei mîndre fete de ‘mpărat! › de Otilia Cazimir
Apune soarele ’n văpăi. Şi înserarea, ca un val, Pe subt drumbăvile din deal Se lasă ’n linişte pe văi. Coboară ’ncovoiat la pod Un biet pescar, de pe Siret. Şi’n umbra sură pier încet Pescar şi apă, şi năvod… De jos, din ceaţa de pe prund, Doi pescăruşi au apărut Şi’n zbor îngemănat şi mut Se duc spre bălţile din fund. Închid pleoapele ş’ascult… De pacea largă legănat, Mi-adoarme sufletu’mpăcat, Ca un copil ce-a plîns prea mult… de Demostene Botez
Umil m’am dus La Dumnezeu acasă. Ştiam că în fiecare sărbătoare Deschide larg ferestrele în soare Şi’ncap cîţi vor de mulţi la el în casă. În pragul sreşinei cu stuf de rază, El mi-a eşit bătrîn, cum sunt bătrînii; Şi adumbrind privirile cu podul mîinii, Lung m’a privit prin soarele de-amiază. Îmi amintesc de-o prispă de lumină Pe care-am stat la margine de nor, Şi că deasupra casei un cocor Îşi împletise cuiburi de lumină. Că Dumnezeu era la fel cu sine, Şi barba lui ca ploaia unui soare Îi atîrna pe-un piept ca orişicare; Că Dumnezeu era la fel cu mine. Din lungi ulcioare nu turnă’n pîrae Lumina soarelui, cum am crezut; Nici fulgerile nu a început Să le arunce ca pe nişte pae. În ochii lui când m’am uitat mai bine Şi m’am uitat adînc şi n’am orbit, Eu m’am văzut pe mine’nbătrînit, Căci Dumnezeu nu-i altul decît mine. Şi amîndoi nu ne-am mai spus nimic, Şi-am înţeles suprema deslegare: De asta-i Dumnezeu aşa de mare, De asta-i Dumnezeu aşa de mic. de Ion Minulescu
Mireasă-a brazilor geometrici şi-a brazdelor însemînţate, Solemnitate albă, rece, bizară, mută şi divină, Tu vii cu graţii de Madonă sau de Fecioară bizantină Şi pleci cu gesturi de Bacantă stigmatizată de păcate. Nu te doreşte-aproape nimeni deşi te-aşteaptă toţi să vii Şi frumuseţea ta unică, n’o cîntă nimeni, decît poate Îndrăgostiţii de imagini abstracteşi imaculate- Cuminţii tăietori de lemne şi nebunaticii copii. Şi totuşi, cînd cobori suspectă, insinuantă şi egală, Pe cîmp, pe arbori şi pe ape, pe străzi, pe case şi pe noi, Tu schimbi în plăsmuiri lunare întreaga pastă de noroi, Iar pe Maria din Magdala, o’mbraci în peplum de vestală. Şi’n timp ce toţi deopotrivă – pigmei şi umiliţi – simţim Puterea-ţi magică ce ’nghiaţă, distruge, arde şi crează, Doar ciorile sacerdotale te mai insultă şi-ţi pătează Cu hieroglifele lor negre şi stranii, albul unanim. de Ion Minulescu
Toţi vă grăbiţi să vă luaţi înainte, Deşi ştiţi că-n viaţă staţi pe loc, Iar singurul vostru mare noroc E doar acelaşi veşnic «blid de linte» Toţi ştiţi că v-admiraţi cu ură, Sorbindu-vă cu ochii-nduioşaţi – Că, deşi fraţi, voi nu vă sunteţi fraţi Şi nu schimbaţi decât ocări pe gură… Toţi ştiţi că-n viaţă vă juraţi credinţă Şi faceţi cruci numai cu mâna dreaptă, Când nebunia cea mai înţeleaptă E să n-aveţi nici pic de conştiinţă… Zadarnic vă minţiţi, că fericirea N-aşteaptă decât să vă bată-n geam, Când ştiţi ca toţi suntem copiii lui Adam Şi nimănui nu-i va surâde nemurirea!... de Ion Minulescu
Ştiu că-s vinovat , Părinte… Ştiu că vina mea e mare – Vină fără de iertare; Că-mi bat joc de cele sfinte Şi nesocotesc Scriptura Când păcătuiesc de-a rândul Şi cu fapta, Şi cu gândul, Şi cu ochii, Şi cu gura… Ştiu că-s vinovat, Părinte… Dar ci mult mai vinovat Este-acela care minte!... Eu nu mint – Eu sunt ca Tine!... Nu ştiu dacă-i rău sau bine, Dar nu cer să fiu iertat, Fiindcă Tu trăieşti în mine – Şi cum Tu faci numai bine, Ce fac eu la fel cu Tine Nu-i păcat… de Doru Maximovici
nu există viaţă lipsită de regrete nu există viaţă lipsită de consolări la ce ajută regretele dar consolările treptele adevărului sunt imaginare iar cârjele consolărilor sunt şubrede poţi doar ajunge la colţul lumii să ceri un bob de speranţă să-l semeni în pământul om şi dacă va ploua şi dacă va fi soare şi dacă ne vom întâlni şi dacă ne vom recunoaşte şi dacă… de Doru Maximovici
ce te face să nu vezi că se apropie ce te face să nu auzi şoaptele mărului muşcat ce te face să nu simţi parfumul mărului muşcat ce te face să nu guşti bucuria lacrimii mărului muşcat ce te face să nu simţi mângâierile mărului muşcat ce te face… ce te face să nu auzi că mă apropii |
Archives
January 2026
Autori
All
|
RSS Feed
