de Emil Brumaru

Iubirea, şaretă cu mere,
Prin sufletul nostru trecu.

Din staule dulci de-amintire
Viţeii ne cheamă cu muuu,
Copacii-şi procură jobene
De brumă şi mor eleganţi,
În cărţi de ghicit către seară
Sînt dame iubite de fanţi,
Şi-n ceşti de cafea armistiţii
Pe care le ştii numai tu.

Iubirea şaretă cu mere,
Prin sufletul nostru trecu.

de Miron Radu Paraschivescu

El vine de departe: nouă luni
S-a tot zbătut în lupte, nevăzut,
S-a smuls ca o furtună de pe culmi,
Spre un tărîm necunoscut.

Dintr-o nădejde s-a născut – şi-un vis,
Fiu al iubirii pline şi carnale,
Zile şi nopţi muma-l ţinu închis,
Sub pieptul ei, ca sub un scut de zale.

Văzuşi minunea? Ţi se pare simplă
Cînd doarme-n faţa ta întins în perne;
El a-nvăţat fluida vremii limbă
Numai pe ceasul inimii materne.

Acum ochii lui, ca într-o carte,
Citesc miraţi, iar fruntea lui învaţă
Obrazul tău, pămînturi, pomi; desparte
Ziua de nopţi şi soarele de ceaţă.

Priveşte-l! Poate să te vezi în el
Cu anii tăi trecuţi, iar cei de mîine
Sunt scrişi în carnea lui ca spicu-n pîine,
Ca-n străveziul sînge, un drapel.

​de Miron Radu Paraschivescu

Slăvite cărţi! De cîte ori
Pe fila lor, ca o aripă,
Nu ai crezut şi tu că zbori
Mai sus decît fugara clipă!

Tăcute, grele: cărămizi
Ce arcuiesc o lume altă
Şi cartea după ce-o închizi
Pe capul pieptului tresaltă.

Sau o arunci pe alta-n care
Găseşti potop doar de cuvinte,
O carte fără zare
E numai cartea care minte.

Dar cîte visuri fără moarte
Într-alte pagini se perindă?

Văd cititorul cum, în carte,
Priveşte mut, ca-ntr-o oglindă.

de Nichita Stănescu

Omul este frunza văzută de om.
Omul este floarea mirosită de om,
omul este calul călărit de om,
omul este piersica gustată de om.

Omul este marea pipăită de om.
Omul este roata,
Omul este laptele de capră băut de om.

Omul este răsăritul soarelui deasupra omului.
Omul este visul de noapte,
Omul este plăcerea cerului albastru văzut de om.
Omul este zborul păsării zburat de om.

Omul este cuvântul vorbit de om.
Omul este cuvântul înţeles.
Omul este cuvântul citit de om.
Omul este cuvântul neînţeles.

Om este cuvântul care doarme în pietrele omului.
Om este cuvântul care zace în stelele
de-deasupra omului.
Om este necuvântul omului.

Om este omul care moare asistat de om.
Om este cel care depune mărturie
Despre om în faţa omului.

Omul nu s-a născut şi deci nu va muri.
Este etern şi dintotdeauna
pentru că prin el se depune mărturie
despre ceea ce există.

Omul nu a existat şi nu va exista niciodată
pentru că nonexistenţa îşi este sieşi martoră.

Şi totuşi omul, omul, omul
este cel care nu crede
care nu credea
care nu credeam
să-nvăţ a muri vreodată.

de Nichita Stănescu

Din punctul de vedere-al copacilor,
soarele-i o dungă de căldură,
oamenii – o emoţie copleşitoare…
Ei sunt nişte fructe plimbătoare
ale unui pom mult mai mare!

Din punctul de vedere-al pietrelor,
soarele-i o piatră căzătoare,
oamenii-s o lină apăsare…
Sunt mişcare-adăugată la mişcare,
şi lumina ce-o zăreşti, din soare!

Din punctul de vedere-al aerului,
soarele-i un aer plin de păsări,
aripă în aripă zbătând.
Oamenii sun păsări nemaiîntâlnite,
cu aripile crescute înlăuntru,
care bat, plutind, planând,
într-un aer mai curat – care e gândul!

de Octavian Goga

Iubirea mea-i o blândă rază
Dintr-un târziu şi trist apus,
Ce-ndurerată luminează
În umbra zilei ce s-a dus…

Frumoasa mea rătăcitoare,
Cu ochii-n veci spre răsărit,
Priveşte-o rază care moare
Şi se cufundă-n asfinţit…

Priveşte-o şi te uit-afară
Cum cade noaptea la fereşti:
Cu biata rază solitară
Apune-o mie de poveşti…

de Şt. O. Iosif

S-a stins pe uliţi cel din urmă zvon.
Arar un pas răsună monoton
Pe trotuarul luciu şi pustiu…

La colţ, în umbră, micul vizitiu
Aşteaptă un tramvai întârziat:
El şi căluţul lui, doi bieţi fârtaţi,
Bătuţi de vânt şi ploi,
Ce bine se-nţeleg ei amândoi!

Pe după gât el i-a trecut un braţ,
Şi fruntea şi-a-ngropat-o-n coama
Tovarăşului credincios şi blând….

Iar calul, nemişcat şi el de teama
Să nu-i alunge visul prea curând,
Ciuleşte doar urechea, când şi când,
În liniştea târzie ascultând…

Şi ninge peste ei şi nu-şi dau seama.

de Octavian Goga

Coboară toamna-ncet din slavă,
Năframa galbenă-i răsare
Şi peste vârfuri de dumbravă
Îi flutură departe-n zare.

Atât de jalnic geme vântul,
Cum s-a pornit acum să zboare,
Pare c-a prins în drum cuvântul
Unei neveste care moare.

Pe urma lui un plâns se-mparte
Şi-n taina codrului străbate,
Ca nişte fluturi – soli de moarte –
S-alungă foile uscate.

Lumina soarele şi-o frânge,
De somn pleoapele i-s grele,
În jur de patul alb îşi strânge,
Mai des, cernitele perdele.

Din geana lui abia o rază
Îmi mai alunecă pe frunte
Şi tremurând îmi luminează
Argintul firelor cărunte…

de Mihai Ursachi

Magia şi alcoolul vieaţa’mi guvernează,
pe care-am început’o studiind filosofia,
anatomia, dreptul şi vai, teologia,
dar negăsind în ele nici liniştea nici bază.

Sacrificai Venerei şi-am zis: oricum o fi ea,
sublimă ori sordidă, în trupu’i se ascunde
misterul fără nume şi coapsele’i fecunde
în spasmul ca o moarte conferă veşnicia.

Imperialul spirit mă are’n a sa pază
şi nici o cunoştinţă’i egală cu beţia
şi tainica lucrare în nopţile de groază.

Tărîm fără’ndoială aflat’am, şi cutează
Mereu rătăcitorul pe căile profunde:
„Am aurum non vulgi, leonem, poezia.”

de Ion Untaru
Noi vindem doar speranţe pe lacrimi şi iluzii
Cum trece prin oglinzi suspinul doamnei Suzy;
E poate o himeră, sau doar o fantezie
Tot binele din lume să ţi-l doreşti doar ţie:
Mâncare, băutură cât îţi încape în burtă
Iar ceilalţi să nu aibă nici spuză pentru turtă?

Zadarnic pui în conturi sudoarea celorlalţi
Deasupra tuturor doar tu să te înalţi!
O fi blestem acesta sau poate un tabu
Să uiţi ce nu-ţi convine sau ce ţi-am spus acu’?
Nu te uita în sus că-ţi cade în cap securea
Iar eu ’mi-au lumea în cap şi plec cu ea aiurea:
De nu te-ai mai opune, fă bine să mă laşi
S-o vând ca un rebut la câţiva apaşi.

Am vise, am proiecte şi nopţile mă fură
Un dor nebun să-i dau o palmă peste gură!
Păienjeni de-ntuneric se spînzură de grinzi
Luminile celeste se strâmbă în oglinzi
Sătul de teoreme, sătul de artificii
Nu-ţi e ruşine lume, că te-ai umplut de vicii?
De când numai ai minte, de când ai capul gol
Că-mi vine să dau tumba, pământului ocol?!