|
de George Burcea
Unde fugiţi, voi, oameni fără cap? Au, nu vedeţi că timpul vă tot mână Şi vă împingeţi iute în ţărână Din care întreg poporul a fost luat? Nu rătăciţi în cele patru zări. Nu vă bateţi pentru 2-3 ari. Pământ aveţi şi fiecare Va lua o gură în viaţa de apoi. Munciţi din greu şi faceţi case mari Ca să rămână multă moştenire, Dar cui rămâne, că la cum vă e firea, Niciun copil n-ar sta la sânul vostru. Doriţi să fiţi mereu numai la modă Şi cheltuiţi averi pe un ciorap. Degeaba-i cheltuiţi… Tot fără cap Voi aruncaţi paralele furate. Aţi cucerit pământul pas cu pas, Dar îl distrugeţi fără ezitare. Rămâneţi fără aer, fără mare, Dar nu vă daţi bătuţi şi continuaţi.
0 Comments
de Liviu Antonesei
După o absenţă de două săptămâni, aseară s-a întors luna – Revenise cu o seară înainte, dar de ruşine se ascunsese După un nor şi nici azi n-a zăbovit multă vreme… Era subţire ca un condur de cadînă cu picior foarte mic, Răpitorii n-au avut deloc grijă de bunăstarea ei, Dar nu cred că erau Lolek şi Bolek din filmul îndepărtatei mele copilării, ci nişte răpitori fără scrupule şi mai ales cu inocenţa pierdută, dacă vreodată vor fi trăit o asemenea stare aurorală… M-am rugat pentru grabnica ei întremare, mă linişteşte gîndul că mîine, când eu nu mai sunt, Soseşte aici un prieten din secta noastră lunatecă! de Liviu Antonesei
Trei motani, să tot aibă trei săptămâni, doi negri ca roca vulcanică, al treilea cărămiziu tigrat… dimineaţă am înţeles în sfârşit semnele lor sonore lansate de două ori pe zi, la trecerea noastră, şi le-am adus cîteva felii de muşchi tăiate mărunt le-am pus într-un castron de lut, deja gol la ora aceea. Primul motan negru, cel care fusese pionier în explorarea Împrejurărilor, a pus o lăbuţă în castron, să se asigure, şi înghiţea pe nemestecate bucăţile gustoase de carne, celălalt lua câte o bucată, o punea alături de castron şi o mesteca tacticos, cu un aer de detaşare sobră… Numai tigratul dădea ocol fraţilor şi castronului şi nu captura, nu mînca nimic – am luat cîteva bucăţi, i le-am dat una cîte una, le-a primit fără mofturi… Ori e complet lipsit de instinctul de supravieţuire, ori se crede un prinţ al felinelor – în zilele noastre însă una valorează cît valorează cealaltă… Aşa am intervenit, după decenii, a doua oară în legea selecţiei vieţuitoarelor de pe planetă… de Vasile Baghiu
Când nu mai ai lacrimi, îţi poţi permite să râzi, fie şi prosteşte, pentru că oricum totul se retrage în izolare, carantină, recluziune, sau măcar în mici vacanţe obţinute la preţuri acceptabile. Când nu mai ai lacrimi, poţi povesti relaxat întâmplări plăcute care să-ţi facă pe toţi să râdă şi să te simpatizeze mai mult, să-şi amintească de tine apoi cu drag, în oarecari ocazii de socializare în care cuvântul de ordine e distanţarea. Când nu mai ai lacrimi, devine egal cum se aranjează lucrurile sau dacă rămâne şi pentru tine, pusă deoparte, o fărâmă de fericire care să facă să fi meritat toată povestea. de Constantin Abăluţă
În vara aceea m-am strecurat într-o casă necunoscută ca un hoţ am ascultat zgomot de paşi undeva prin odăi stam între două ferestre zidite respiram ilegal viaţa altcuiva mă-ntrebam cine va aşeza străzile la locul lor clipa universului să dea buzna în beciurile şi mansardele celor morţi printre lăstarii cartofilor uitaţi prin cotloane arbori cu scrijelituri de nume omeneşti m-au însoţit în acea vară prin tot oraşul ferestre zidite sanctificau fiecare stradă pe care treceam o, cât îmi doream să-ntâlnesc un singur om întreg care să-şi pună palma în dreptul soarelui şi să moară odată cu lăstarul cartofului de Vasile Baghiu
Virusul acesta este inteligent, pândeşte cu răbdare să observe pe îndelete, timp îndelungat, comportamentele speciei umane, apoi atacă. Deruta noastră de aici vine, pentru că nu ne aşteptam, trăiam o viaţă fără griji, iar despre microbi ni se părea că ştim totul. Faptul că nu ştim este o probă în plus că ne aflăm în mâinile întâmplării de a trăi aici şi nu în altă parte, de a primi înflorirea de anul acesta cu indiferenţă, având mereu în minte că suntem trimişi într-un pachet promoţional care nu include salvarea. de Constantin Abăluţă
Îmi place să colind pe străzi fără nume aici te simţi ca un copac oarecare eşti lăsat în seama clipei un nor alb te ia ostatic apoi te schimbă cu puştiul pe trotinetă care vine-n viteză ţipând Păzeeaaaa! Acum mănânc o portocală şi mă privesc în marea oglindă rotundă împestriţată cu timbre de pe scrisorile prietenilor din lumea întreagă Termin portocala dar nu arunc cojile le tai în pătrăţele şi le lipesc pe oglindă printre timbre Să aştepţi scrisori ce tâmpenie când există pe lume portocale de George Topîrceanu
Mi-ai dăruit, frumoasă doamnă, o călimară de argint Cu două guri întunecate, ca două porţi de labirint, Prin care gândurile mele s-or afunda neştiutoare Şi-adesea n-or găsi ieşire din bezna umedă, la soare. Cu două guri ca de fântână, din care ultimul meu vis, Scafandru mic, privind cu spaimă spre fundul negrului abis, Va încerca, zadarnic poate, s-adune înşirată-n salbe Recolta de mărgăritare a viitoarelor nopţi albe. În călimara asta nouă roiesc ca fluturii imagini Ce vor cădea cândva, inerte, pe câmpul alb al unei pagini, Închipuiri neplăsmuite şi gânduri negândite încă Pe care stropul de cerneală le-nchide-n noaptea lui adâncă, Cuvinte şterse peste-o clipă, fantome de idei defuncte, O ploaie miniaturală de-accente, virgule şi puncte - Şi-acele negre arabescuri pe care-o vagă fantezie Sau numai mâna mea distrată le zugrăveşte pe hârtie. În ea, tăcute şi smerite stau viitoarele regrete, Alături de bilanţul zilei şi de adresa unei fete; Scrisoarea de condoleanţe pe care, poate, o voi scrie Unui amic în doliu după vreo rudă care-i încă vie; O epigramă inedită; figura unui tip ridicol, Pe care nu-l cunoaştem încă; un titlu mare de articol, Asupra unei chestii care va fi de actualitate, Cu siguranţă, peste-o lună sau peste-un an şi jumătate, - Şi toate cifrele arabe stau, de la 1 pân' la 9, Amestecate şi stupide, în călimara asta nouă... În cupa ei de întuneric dorm viitorul şi prezentul, Cuvintele prin care, poate, îmi voi începe testamentul; O poliţă abia schiţată, un madrigal, o amintire A unei clipe viitoare, - sau o poemă de iubire Pe care voi citi-o, poate, atras de noaptea lor bizară În ochii tăi cei mari şi negri ca două guri de călimară... de Leonida Lari
Sunt om şi sunt puternic, dar mă încearcă-ades O slăbiciune mare şi-mi prelungeşte chinul – Cu cît mai mult îmi pare că e de înţeles Şi-s hoţul care singur şi-a devastat căminul. Atunci m-aş duce-n codru şi-ncet m-aş prăbuşi Sub un covor de iarbă, aproape de ţărână, Pînă cînd trupu-mi hrană seminţelor va fi. Pînă va creşte iarbă pe-mpădurita-mi mînă. Ce rară sărbătoare această viaţă-a mea! Trecută-n flori şi-n arbori, şi-n ape cristaline, Cum aş putea şi-acum, fără-a intra în ea, Să aflu ce e partea de dincolo de mine?... de Leonida Lari
Ţi-e trist fără fructe, copacule, întomnatule, lasă-te spre fructul meu roşu din piept, spre mine lasă-te, însinguratule, căci pe nimeni n-aştept. Mă va părăsi şi pe mine sîngele-odată, neaşteptat de înţelegător şi docil, cînd eu surîde-voi iluminată, colindată de-un sînge subtil. Şi ţie, floare, ţi-e trist fără-albine, şi ţie, iarbă, ţi-e greu fără furnici, lăsaţi-vă, rezemaţi-vă toate de mine, cît mai sunt pe aici. Lăsaţi-vă, rezemaţi-vă, când n-aveţi putere, eu ştiu ce înseamnă golul acel de-a nu afla un braţ la durere să te reazemi de el. Am să vă apăr cu mine de gerul nămeţilor, de piatra mult prea grăbitelor ploi, ci doar trecerea mea către-o viaţă a vieţilor apăraţi-o cu voi. |
Arhiva
May 2022
Autori
All
|
RSS Feed
