de Dimitrie Stelaru

Fur de pe cer discul soarelui
Şi-l cobor în cuvinte:
Pe cel îndrăzneţ îl arde, pe umil îl ridică.

Din geamătul toamnei adun dragoste,
Dragostea cântecului neauzit de pământean
Ca o împletire de lire,
De stele şi neguri eterne.

Strig de acolo, aud
Şi dorm peste culorile petalelor, metalelor, arborilor.

freamătul roadelor pârguite,
Lujerii şi paşii cailor, mă vestesc –
Dacă acopăr cobaltul mării nu mai sunt nimic,
Dacă nu trec peste munţi, lângă vulturi,
Nu mai sunt nimic –
Dacă în galeriile lumii nu alunec, sunt râmă.

Iată-mă vântule
Unde-ţi e coroana?

​de Monica Pillat

De la fereastră văd
Luminile din frunze
Stingându-se domol
Şi dincolo de ramuri,
Foşnind ca marea – cerul,
Pe care-n înserare
Trec păsările-nave.

Aş vrea să ies afară
În frigul de cristal
Şi frunzele uscate
Să-mi murmure sub paşi,
Dar nu mai pot pleca,
De la un timp, niciunde.

Căci acum se lasă noaptea
Şi vine dimineaţa,
Aud bătăi în uşă,
Deschid: casa se umple
De slujitorii umbrei
Care mă iau ostatic…

​de Ioan Es. Pop

cât de tare m-am speriat când te-am dus
prima şi ultima oară la petrecere!
purtai o rochie scurtă şi mi se părea 
cu atât mai scurtă cu cât se uitau mai mulţi
la picioarele tale, nu atât de frumoase ca ale altor femei,
dar atât, atât de ale mele.

aşa că dansam mai mult ţopăind
şi strâmbându-mă de durere
de parcă mă mişcam într-o căldare cu smoală.
tălpile mă frigeau, genunchii dârdâiau,
coastele gemeau şi mi se părea
că toţi în jur văd asta şi râd de se prăpădesc.

trebuia să fug de-atunci mâncând pământul.
ce m-a oprit? ce m-a făcut să îndur
nefericirea ani la rând? să fie asta singura fericire
de care pot să am parte?
ceva nu-i în regulă cu mine, iar acum
este prea târziu să mă dezvăţ.

de Dimitrie Stelaru

Spuneţi-mi voi prieteni, unde e dragostea mea?
Poate aţi văzut-o coborând munţii înalţi,
Pletele ei poate erau crengile brazilor
Pierdute spre cer –
Ochii ei stelele zăpezilor,
Spuneţi-mi voi prieteni, unde e dragostea mea?

Dragostea mea şi-a rătăcit paşii
Peste izvoarele-nsetate de viaţa ei,
De arborele trupului ei.
A trecut inima ei ca un imn al focului
Lângă treptele de granit, lângă peşteri,
Peste pădurile pline de sălbăticie.

Prieteni, spuneţi dragostei mele
Despre singurătate, despre munţi şi vânturi,
Despre zilele care nu se întorc vreodată,
Dar s-o încercuiţi cu lanţurile mele,
​Cu sufletul meu.

​de Zaharia Stancu

Nu te-ntrista c-ai pierdut ce-ai pierdut,
Totul trece ca o trîmbă de nori,
Vine vîntul şi o destramă,
Vîntul care scutură flori.

Nu te-ntrista că nimic nu se-ntoarce,
Rîurile curg toate spre mare.
Oricît ai merge de repede,
Nu poţi s-ajungi pînă la zare.

Unii cîini latră doar, alţii muşcă,
Bivolii sunt negri şi-mpung.
Pe pajiştea tînără, iezii
Să-mbătrînească n-ajung.

Lasă steaua să cadă chiar
Dacă nu e de foc, ci de gheaţă.
Poate venim din lumină ori poate 
Din ceaţă venim şi mergem în ceaţă.

Tu nu te-ntrista c-ai pierdut ce-ai pierdut.
Totul se destramă ca o trîmbă de nori.
Vine vîntul şi usucă dealurile
Pe care primăvara se ivesc flori.

​de Radu Stanca

Nu pentru orice taină există un răspuns…
Apleacă-te şi lasă-ntrebările să treacă!
Din dorurile care te-au încercat de-ajuns
Reţine-l doar pe-acela care-a-nvăţat să tacă.

Înclină-te în faţa durerii fără sens
Căci este cea mai plină de rost şi înţelesuri.
Greşeşti dacă-ţi închipui că ai trăit intens
Fiindc-ai luptat tot timpul cu piedici şi eresuri.

O viaţă e trăită abia atunci când
O împlineşti întreagă-ntr-o singură iubire.
Dar cine poate spune, veghind lâng-un mormânt,
Că îşi veghează-acolo propria-i desăvârşire?

De-aceea în tăcere stăm şi ne-amăgim
Că pentru orice taină exist-o dezlegare
Şi-n loc să bem paharul cât încă mai e plin
Îl amânăm întruna pe clipa următoare…

​de Zaharia Stancu

Acum sunt un om în amurg,
Fugi în munţii tăi, căprioară,
Nu mai rîvnesc să-ţi sărut buzele
A doua oară, a treia oară.

Acum sînt un om în amurg.
Pieri din juru-mi, viclean bancher,
N-am ce să mai fac cu aurul tău,
Aurul n-are trecere-n cer.

Fiece zi are amurg,
Fiece zi are si zori.
Toamna via e plină de struguri,
Primăvara numai flori.

Acum sînt un om în amurg,
Ora amiezii  a fost dulce, dulce.
În cuibul ei din fulgi de zăpadă,
Luna s-a dus să se culce.

de Octavian Goga

Eu sunt o biată, ieftină cămaşe,
Sunt o sumară haină populară,
De mii de ani de când mă îmbrăcară,
Eu sunt pudoarea plebei nevoiaşe.
Eu m-am pornit din câmp, de pe ogoare,
Din cânepa ce-au semănat ţăranii...
(Tatăl meu e unul Ioan al Anii),
M-a tors, în albe nopţi la şezătoare,
Cu grabnic spor, o ceată de neveste,
Din gura lor ştiu doine plângătoare
Şi-am învăţat cu firul de fuioare,
Din fiecare fus, câte-o poveste.
Am fost ţesută la război, în tindă,
Şi m-a cusut încet o fată mare,
M-a înflorit la mâneci cu mătasă
Şi mâna ei a izbutit să prindă
În arabescuri fine şi barbare
Toat-aşteptarea dulce de mireasă...
Ţiu minte, vezi, când am ieşit din casă
Şi când la horă-n vesela grămadă,
M-am prins întâi curată şi frumoasă,
Cum străluceam în albul de zăpadă...
De-atunci în cruda anilor povaţă
Câte-au fost date-asupra mea să cadă
Ca nişte păsări groaznice de pradă...
Ce-aruncătură stearpă de viaţă!
Prin praf, prin fum, prin negură şi ceaţă,
Sub suliţele arşiţei de soare.
Ori în bătăi de vifor şi ninsoare,
Eu m-am zbătut, o chinuită roabă.
Şi zi cu zi din munca mea neghioabă
Mă năpădiră râuri de sudoare...
Blesteme câte lung clocotitoare,
Îmi trimetea scheletul de sub mine,
Subt vălul meu adăposteam ruine,
Când glia neagr-o răsturnam cu boii...
Şi-n drumul greu, cum mă păştea duşmanul
Mi s-au vândut iţarii şi sumanul
Numai pe mine m-au iertat ciocoii...
Azi, cum mă vezi săracă, nelăută,
M-am zdrenţuit, sunt galbenă şi neagră,
Şi-n goana mea de toţi nepricepută
M-am pomenit netrebnică şi ruptă.
Dar totuşi poate-ţi mai aduci aminte
Că suptă-aşa de foame şi de boală,
Ca un drapel de-nfricoşată luptă,
Pe când era bătaia mea fierbinte,
Eu, sfârticată, tragică şi goală,
Am năvălit tranşeele nemţeşti
Am dat asalt, în câmp, la Mărăşeşti.

​de Geo Bogza

Rătăceam parcă printr-un oraş al câinilor.
Câini, numai câini treceau   pe stradă
Unii într-o parte, alţii în alta.
Toţi purtau câte o servietă gălbuie
Şi treceau, plini de importanţă, într-o parte şi alta.

Mirarea mea n-ar fi fost atât de mare
Şi nici spaima ce m-a lipit de ziduri
Dacă din privirile pe care mi le aruncau
N-aş fi înţeles că servietele lor erau croite
Din piele de om.

​de Ioan Radu Văcărescu

nu mi s-a împlinit niciodată o profeţie politică
nu am câştigat niciodată la loto
banii s-au dus cum au venit
ca gâştele pe apă
pariurile toate le-am pierdut 
şi le-am onorat cu promptitudine 
n-am plantat un copac ci mai mulţi 
n-am crescut un copil ci doi 
am ţinut cont de sfatul mamei mele 
că viaţa adevărată începe după patruzeci 
şi de sfatul tatălui meu că nu poţi trăi 
decât dacă ţii de un anume loc
nu am construit o casă ci doar o mansardă
nu cu privire spre moarte cum ar spune 
un dramaturg la modă de doi bani 
ci cu patru ochi spre creasta sudică a Sibiului 
înnodată la capete de Muma şi Prejba 
am iubit o singură femeie
dar am iubit-o ca şi când 
ar fi fost vorba de-o mie
n-am avut doar un înger cu mine ci zece 
nu ştiu însă dacă până la urmă 
o să se adune de-o carte întreagă 
şi desculţ în literatură 
probabil că tot aşa mirat
şi-n picioarele sfioase
o să şi ies
din amândouă