de Mihăiţă Macoveanu

E jumătate din an în care va trebui să calc pe vârfuri,
de teamă să nu trezesc durerea în oase.
Numai în pielea mea să nu fii,
când se strică vremea!
Septembrie a dat tonul
şi ploile cad, şi frunzele cad.
Toamnă nu e doar afară, e şi înăuntru.
Iarnă nu e doar afară, e şi înăuntru.
Iarnă nu e doar afară, e şi înăuntru.
Numai în pielea mea să nu fii,
să te simţi ca la 80 de ani…
80 de ani…
Câte 40 pentru fiecare picior.
Niciun baston nu ţine loc de picioare.
Multe scări au mai coborât ,
Altfel nu pot explica de ce sunt atât de jos. 
Numai în pielea mea să nu fii!
Doctorii dau din umeri nedumeriţi:
-Nu ai, domnule, nimic…
eşti sănătos!
Singura care mi-a pus diagnosticul corect
ai fost tu:
-O să suferi după mine când am să plec!
E jumătatea din an în care va trebui să calc pe vârfuri.
La primăvară am să te caut!

de Mihăiţă Macoveanu

O ţară am, îi spun acasă.
Ca ea nu-i alta mai frumoasă.
Mi-e dor, în fiecare zi,
De munţi, de mare, de câmpii.

Mi-e dor de casa de pe culme,
Ascunsă între păduri de lume,
De pita făcută-n cuptor, afară,
De tot, de mirosul acela de ţară.

Doar amintiri mă poartă-n gând,
Pe patul florilor plecate-n vânt.
Când am să vin, potecile din sat
Am să le bat în lung şi-n lat.

O ţară am, îi spun acasă,
Unde aveam un colţ de masă.
N-aveam de toate, asta-i bună,
Eram săraci, dar împreună.

M-a dus peste oceane viaţa,
Unde nu-i rouă dimineaţa,
Nici ceaţa de pe dealul meu,
Unde fugeam de toate eu.

Mi-e dor de plaiul românesc,
De graiul neaoş, strămoşesc,
De ochii mamei cu speranţe,
Mi-e dor să-l iau pe tata-n braţe.

Mai e puţin, emoţii am, e drept,
Îmi tremură şi inima din piept
Şi mă imploră să o las afară,
Să verse şi ea lacrimi pentru ţară.

O ţară am… fraţi, un întreg popor.
Îi plâng printre străini de dor.
Prin ale mele vine am mândria
Că sângele mi-e pur, de România.

de Traian Demetrescu

Am o icoană în părete:
În linii şterse-i zugrăvit,
Murind, cu ochii către ceruri,
Divinul răstignit.

La ea se închinau odată
Părinţii… şi se rugau:
Deasupra ei, la zile sfinte,
O candelă ardea…

Eu am pierdut demult credinţa
Şi semnul crucii l-am uitat…
Dar uneori, privind icoana,
Mă simt înduioşat.

E-atât senin şi resemnare
Pe chipul blândului Isus,
Şi-atâta pietate-artistul
În ochii lui a pus;

Că-nvăţ, uitându-ă spre dânşii:
Oricât cu lumea te-ai lupta
S-o-nvingi sau s-o urăşti… mai bine
S-o ştii în veci ierta!

de Ana Blandiana

Singurătatea  e un oraş
În care ceilalţi au murit,
Străzile sunt curate,
Pieţele sunt goale,
Totul se vede deodată
Dilatat în pustiul
Atât de limpede sortit.
Singurătatea e un oraş
În care ninge enorm
Şi nici un pas
Nu profanează lumina
Depusă în straturi,
Şi numai tu, ochiul treaz
Deschis peste cei care dorm,
Priveşti, şi-nţelegi, şi nu te mai saturi
De-atâta tăcere şi neprihană
În care nimeni nu luptă
Şi nu e minţit,
Unde-i prea clară
Ca să mai doară
Până şi lacrima de animal părăsit.
În valea 
Dintre suferinţă şi moarte,
Singurătatea e un oraş fericit.

de Ienăchiţă Văcărescu

Amărâtă turturea
Când remâne singurea,
Căci soţia şi-a repus,
Jalea ei nu e de spus.

Cât trăieşte, tot jăleşte,
Şi nu se mai însoţeşte,
Trece prin flori, prin livede,
Nu să uită, nici nu vede.

Trece prin pădurea verde
Şi să duce, de se pierde;
Zboară, până de tot cade,
Dar pre lemn verde nu şade.

Şi când şade câteodată
Tot pre ramura uscată;
Umblă prin dumbrava-adâncă,
Nici nu bea, nici nu mănâncă.

Unde vede apă rece,
Ea o turbură şi trece;
Unde a apa mai rea,
O mai turbură şi bea.

Unde vede vânătorul,
Acolo o duce dorul,
Ca s-o vază, s-o lovească,
Să nu se mai pedepsească.

Când o biată păsărică
Atât inima îşi strică,
Încât doreşte să moară
Pentru a sa soţioară,

Dar eu om de-naltă fire
Decât ea mai cu simţire,
Cum poate să-mi fie bine?
Oh! amar şi vai de mine!

de Marin Sorescu

-Ce-ai lua cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci naveta dintre iad şi rai,
Ca să ţii nişte cursuri?
-O carte, o sticlă de vin şi-o femeie, Doamne.
Dacă nu-ţi cer prea mult.
-Ceri prea mult, îţi tăiem femeia,
Te-ar ţine de vorbă şi n-ai timp să-ţi pregăteşti cursul. 
-Vă implor, tăiaţi-mi cartea,
O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine o sticlă de vin 
Şi o femeie.
Asta aş dori, dacă nu vă cer prea mult.
-Ceri prea mult.
Ce-ai dori să iei cu tine, dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
-O sticlă de vin şi-o femeie,
Dacă nu cer prea mult.
-Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi,
E prea mult, ţi-am spus, îţi tăiem femeia.
-Ce tot ai cu ea poate mă gândeam la alta, mai bine tăiaţi-mi vinul
Că şi-aşa mă moleşeşte şi n-aş mai putea să-mi pregătesc cursul,
Inspirându-mă din ochii iubitei.
- Ce-ai dori să iei cu tine, dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
-O femeie, Doamne, dacă nu cer prea mult.
-Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.
-Atunci tăiaţi-mi mai bine cursurile,
Adică nu, ori totul ori nimic,
Aş face drumul dintre iad şi rai degeaba.
Cum să-i sperii şi să-i înfricoşez pe păcătoşii din iad
Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arăt?
Cum să-i înalţ pe drepţii din rai, dacă n-am cartea 
Să le-o tălmăcesc,
Cum să suport eu drumul şi diferenţele de temperatură,
Luminozitatea şi presiunea dintre rai şi iad
Dacă n-am vinul să-mi dea curaj?

de Ana Blandiana

La ce te gândeşti când vezi
Un arhanghel murdar de funingine?
La poluarea atmosferei, desigur.
Şi la mai ce?
La obiceiul îngerilor
De-a se vârî peste tot.
Şi la mai ce?
La sobele care primăvara
Încep să fumege şi să se înfunde.
Şi la mai ce?
Oh, dacă mă gândesc bine,
Un arhanghel murdar de funingine
Poate fi şi un arhanghel care
Şi-a dat foc
Uitând că nu poate să ardă…

de Marin Sorescu

Cu toate că se afla în rai,
Adam se plimba pe alei preocupat şi trist
Pentru că nu ştia ce-i lipseşte.

Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva
Dintr-o coastă a lui Adam.
Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune,
Încât chiar în clipa aceea
Şi-a pipăit coasta imediat următoare,
Simţindu-şi degetele frumos fulgerate
De nişte sâni tari şi coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O nouă Evă răsărise în faţa lui.

Tocmai îşi scosese oglinjoara
Şi se ruja pe buze.
“Asta e viaţa!” a oftat Adam
Şi-a mai creat încă una.

Şi tot aşa, de câte ori Eva oficială
Se întorcea cu spatele,
Sau pleca la piaţă după aur, smirnă şi tămâie,
Adam scotea la lumină o nouă cadână
Din haremul lui intercostal.
Dumnezeu a observat
Această creaţie deşănţată a lui Adam.
L-a chemat la el, l-a sictirit dumnezeieşte,
Şi l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.

de George Topârceanu

O, vis al iubirii trecute!
Sunt singur – omătul târziu
Pătează aleele mute
Şi parcul e încă pustiu.

Văd iarăşi castanii şi plopii.
Prin ramuri suspine străbat.
Acum cu sfială m-apropii
De banca pe care ai stat.

Şi pieptul începe să-mi bată.
De sus fluturând a căzut,
Pe bancă o foaie uscată,
O frunză din anul trecut…

de Mihai Ursachi

Ploua grozav peste cireşii înfloriţi,
o ploaie grea şi caldă, precum o sevă dulce
cădea în valuri-valuri peste bătrînii, albii
episcopi în odăjdii, preafericiţi cireşii,
o fragedă putere în fiecare floare
din mii de miriade ce atîrnau de ramuri.
Ciudatul călător, venind de către munţii
întunecaţi de cetini, umbla fără grăbire,
şiroaie lucitoare îi podideau, tăcerea
trăia în ochii lui. Ajunse
la poarta din livadă, cu streşini de şindrilă
şi ciocăni cu mîna în scîndurile ude.
Atunci o mînă mică, un braţ ca de copilă
I’ntinse prin ostreţe o creangă înflorită
şi una cu cireşe strălucitoare, roşii,
lumini în fumul ploii cu miros de tămîie…

Ploua grozav peste livada mare,
o ploaie grea şi caldă, precum o sevă dulce.