|
de Lucian Blaga
În frunză de cucută-amară îmi fluier bucuriile – şi-o ne ’nţeleasă teamă de moarte mă pătrunde, cum vă privesc pe malul mării de secară flori de mac. Aş vrea să vă cuprind, că nu ştiu cum, petalele ce le purtaţi, îmi par urzite din spuma roşie a unui cald şi ’nflăcărat amurg de vară. Aş vrea să vă culeg în braţe feciorelnicul avânt, dar vi-e atât de fragedă podoaba, că nu ’ndrăznesc o, nici la pieptul gândurilor mele să vă strâng. Şi-aş vrea să vă strivesc că sunteţi roşii, roşii cum n’au putut să fie pe pământ decât aprinşii, marii stropi de sânge, ce-au căzut pe stânci şi pe nisip în Ghetsemani de pe fruntea lui Isus, când s’a ’ngrozit de moarte.
0 Comments
de Ion Brad
Fără voi aş fi Sahara, Suflet de piatră – cimitir musulman. În geamuri cînd îmi bateţi seara Degetele vi se preschimbă în ram. Dacă v-aş spune arbori Aş fi nedrept: Ei sînt credincioşi doar primăvara, Cu mari zăpezi florale asediind căminul. În noi, în fiecare, cald, mai respiră-un piept, Prin pădurea plămînilor voştri Cîntă sîngele meu, Să nu-l sufoce niciodată veninul, Nici la bucurii, nici la greu. Caii sălbatici ai neliniştii cînd ne muşcară I-am încălecat, legînd în chingi herghelia. Şi ne-am trezit în poiana această lunară, În ţara cu numele drag: Prietenia. de Lucian Blaga
Tinere, care mergi prin iarba schitului meu, Mai este mult pân’ apune soarele? Vreau să-mi dau sufletul deodată cu şerpii striviţi în zori de ciomegele ciobanilor. Nu m’am svârcolit şi eu în pulbere ca ei? Nu m’am sfredelit şi eu în soare ca ei? Vieaţa mea a fost tot ce vrei, câteodată fiară, câteodată floare, câteodată clopot – ce se certa cu cerul. Azi tac aici, şi golul mormântului îmi sună în urechi ca o talangă de lut. Aştept în prag răcoarea sfârşitului. Mai este mult? Vino tinere, ia ţărnă un pumn şi mi-o presară pe cap în loc de apă şi vin. Botează-mă cu pământ. Umbra lumii îmi trece peste inimă. de Ion Brad
De nu iubeşti, ajungi curînd bătrîn, Îţi arde-amurgul ca un ochi în frunte, Şi-ţi cîntă brazii singuri, ce rămîn Tăioşi în cerul iernii, să-l înfrunte. Eşti silnic mistuit de vremi, un munte Cu faţa arsă-n fulgere, zeu spîn, Pe care nu-l mai leagă nici o punte De mările ce le-a ţinut la sîn. de Nichita Stănescu
E vederea ta o muscă şi auzul meu pitic Inima îmi e moluscă tu, nimic. Mă usuc pe plaja minţii cum de aer o icoană cum odinioară sfinţii stând în strană Şi rămâne doar un scaun de din lemn cioplit cu ifos Ah, doresc să vie-o boală vre o ciumă, vre un tifos şi să mori căzînd din aer chiar la mine peste stern şi să mă cuprind-un vaer fără lacrimi şi etern. de Nichita Stănescu
Tinerilor, voi suavi lungani, existenţa voastră cea melodioasă iscăleşte farmecul acestor ani, pâinea parcă-o face mai gustoasă. Ce-au visat bătrânii luptători, sângele jertfit să schimbe-o lume, se-mplini de zece ori şi-i firesc acum ce-a fost minune. Chipeşă, de-aceea, fantezia voastră are-n ea un nu ştiu ce tulburător, pentru crinul lunii cristalină glastră, pusă-i la fereastră-n văzul tuturor. Şi de-aceea, poate, primăvara mai curată-i şi mai fragedă, prin ani. Vă priveşte-ndrăgostită ţara, Tinerilor, voi suavi lungani. de Ion Minulescu
- Cântă-mi lăutare, doina Celor ce pornesc departe Şi pornind se pierd în zarea Năzuinţelor deşarte!... Dar bătrânu-şi pleacă fruntea Şi sub braţ vioara-şi strânge: - Îmi ceri doina care-n viaţă Nu se cântă, ci se plânge! Plânge-mi dar atunci cântul Celor care nu mai vin, Celor ce pornesc în lume Şi se sting sub cer senin… Dar bătrânul mă priveşte Cu ochi mari şi plini de pace: - Îmi ceri cântul care-n viaţă Nu se plânge, ci se tace. de Al. Philippide
Priveşti cum zboară norii ca nişte continente Desprinse dintr-o veche planetă istovită. E-o vreme pentru visuri potrivită, Cu seri adînci şi vînturi îndolente. Lumea de azi, gheboasă de trecut, Clipa de-acum, bolnavă de-amintire, Te-ndeamnă să te smulgi din cunoscut. Dar unde oare să mai pleci acum, Cu sufletul deşert şi mintea arsă, Când însuşi cerul este-o hartă ştearsă Pe care nu mai poţi citi vreun drum? Un singur gînd ca o mireasmsă tare : Să te desprinzi din tine şi să zbori Asemeni continentelor din nori Pe valuri de văzduhuri viitoare; Şi-ntr-un tărîm de neştiut azur, În care nici o amintire nu vibrează, S-ajungi în calea ta văzduhul pur: Miraculoasă, veşnică amiază… O, gînd anarhic şi amar, Pe care vorbele nu-l pot cuprinde Atunci cînd ca un meteor bizar În noaptea inimii adînci s-aprinde! de Ion Minulescu
Au plecat bucureştenii toţi la băi Şi cu Vara n-au rămas în capitală Decât morţii şi gardiştii… Iar pe străzile pustii şi prin odăi – Praful ce se-ngroaşă zilnic, Şi-n covoare – Moliile cu prezenţa lor fatală Şi cu veşnica lor poftă de mâncare… De urât că n-are ce să vadă În monumentala noastră capitală, Vara umblă toată ziua-n pielea goală Prin apartamente-nchise Şi pe stradă – De la Parcul Carol la Şosea Şi de la Şosea la Cotroceni, Însoţită de o droaie de ţigani Şi de olteni, Care vând cireşi, rahat şi limonadă Şi-o poftesc să cumpere şi ea… Vara însă-i fată de la ţară – Bleagă şi prostuţă ca o oaie – Nu ştie că în capitală Este şi o „Baie centrală”, Şi când simte că-i zăduf din cale-afară Se răsfaţă-n Dâmboviţa cât îi place, Ca Suzana clasică, la baie… Iar pe mal, gardiştii – cască-gură – O mănâncă cu privirea lor şireată. Ca bătrânii poftitori de trup de fată, Şi se-ntreabă: Ce să-i facă?... Să-i dea pace, Sau s-o vâre-n beci la prefectură?... de Dimitrie Stelaru
Printre unghiuri sparte de munţi e o potecă îngustă care duce la stele, e tăişul obrajilor cerului – după asta luneci în spirit. Bate inima toamnei de ceară şi frig şi frunzele ascund la umbra noastră şi coloanele antice de lemn stau prevestitoare vibrându-ne obsesia. Nu mai e nimic de-aici. Toate încep. Degetele au atins visul. |
Arhiva
September 2021
Autori
All
|
RSS Feed
