​de Ovidiu Genaru

Abandonat, caută alinare zadarnic;
întreabă, ascultă; a consultat cărţile, a recurs şi
la filozofi, ei ştiu toate cauzele.
Suferinţa-i atroce pentru cel părăsit.
„Daţi-mi un leac”, îi imploră, învăţaţii clatină capul;
va rămîne pururi neconsolat, trist;
şi-a lăsat barbă; l-au părăsit şi
poftele, nu mănâncă, nu bea. Şi tocmai cînd se crede pierdut,
trece întîmplător pe aleea cu statui
de poeţi şi citeşte un vers, abia vizibil, încrustat în
piatră: „Cu o femeie te vindeci de altă femeie”. Aparţine fericitului Plaut, poet atît de minor,
Dar burlac notoriu şi tată a nouă copii din flori.

O mie şi una de poezii româneşti vol. VII, antologie de Laurenţiu Ulici – Bucureşti, Editura DU Style, 1997

​de Nichita Stănescu

El a întins spre mine o frunză ca o mînă
cu degete.
Eu am întins spre el o mînă ca o frunză 
cu dinţi.
Eu am întins braţul ca o ramură
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr
Eu mi-am înclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.

Auzeam cum se-nteţeşte seva lui bătînd
ca sîngele.
Auzea cum se încetineşte single meu suind 
cu seva,
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.

O mie şi una de poezii româneşti vol. VII, antologie de Laurenţiu Ulici – Bucureşti, Editura DU Style, 1997

de Nichita Stănescu

În fiecare scorbură era aşezat un zeu.

Dacă se crapă o piatră, repede era adus
şi pus acolo un zeu.
Era de ajuns să se rupă un pod,
ca să se aşeze în locul gol un zeu,

Ori, pe şosele, s-apară în asfalt o groapă,
ca să se aşeze în ea un zeu.

O, nu te tăia la mînă sau la picior,
din greşeală sau dinadins!

De îndată vor pune în rană un zeu,
ca peste tot, ca pretutindeni,
vor aşeza acolo un zeu
ca să ne-nchinăm lui, pentru că el
apără tot ceea ce se desparte de sine.

Ai grijă, luptătorule, nu-ţi pierde
ochiul,
pentru că vor aduce şi-ţi vor aşeza
în orbită un zeu
şi el va sta acolo, împietrit, iar noi
ne vom mişca sufletele slăvindu-l…
Şi chiar şi tu îţi vei urni sufletul
slăvindu-l ca pe străini.

O mie şi una de poezii româneşti vol. VII, antologie de Laurenţiu Ulici – Bucureşti, Editura DU Style, 1997

​de Coman Şova

Când nimeni nu mai are încredere,
tu să mai ai;
când nimeni nu mai vrea să se poată,
tu să mai vrei;
când nimeni nu mai aşteaptă nimic,
tu să mai aştepţi;
când nimeni nu mai are răbdare,
tu încă să stărui;
când pentru toţi totul s-a prăbuşit,
tu să te apuci din nou de lucru 
ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic
Dis-de-dimineaţă!

​de George Sion

Mult e dulce şi frumoasă 
Limba ce vorbim,
Altă limb-armonioasă
Ca ea nu găsim.
Saltă inima-n plăcere
Cînd o ascultăm,
Şi pe buze aduce miere
Cînd o cuvîntăm,
Românaşul o iubeşte
Ca sufletul seu
O, vorbiţi, scriţi româneşte,
Pentru Dumnezeu!

Româncuţe tinerele,
Visuri de amor,
Ale voastre drăgănele
Le iubesc de mor.
Dar vorbind în limbi străine
Nu pot să v-ascult;
A fugi în lume-mi vine
Căci mi-i ciudă mult;
Inima mi se răceşte,
Moare visul meu,
O, vorbiţi, scriţi româneşte,
Pentru Dumnezeu!

Glumele sunt mai bogate,
Au ton mai firesc,
Româneşte cuvîntate,
Aşa să trăiesc!
Pe o glumă românească
Sufletul mi-aş da,
Iar pe una franţozească,
Zău nici o para,
Ce-I străin nu se lipeşte
De sufletul meu;
Glumiţi dar şi româneşte,
Pentru Dumnezeu!

Fraţi, ce-n dulcea Românie
Naşteţi şi muriţi,
Şi-n lumina ei cea vie
Dulce vieţuiţi!
Voi pe cîţi patria cheamă
Dragi copii ai săi
Fără ca să ceară seamă
La bravi sau mişei,
Arătaţi cum se trăieşte
Elementul său;
Şi vorbiţi, scriţi româneşte,
Pentru Dumnezeu!

De ce limba strămoşească
Să n-o cultivăm?
Au voim ca să roşească
Ţărna ce călcăm?
Limbă, ţară, vorbe sfinte
La strămoşi era,
Ei ar plînge la morminte
Cînd ne-ar asculta.
Al lor geniu ne şopteşte
Din mormînt mereu:
“O, vorbiţi, scriţi româneşte,
Pentru Dumnezeu!”

Iar tu, mîndra mea iubită,
Tu dacă voieşti,
Să-mi spui că eşti fericită
De cînd mă iubeşti;
Dacă vrei de fericire
A mă îmbăta
Şi în ceriu cu-a ta iubire
A mă străpurta;
Dacă inima-ţi simţeşte
Ceea ce simţ eu;
Spune-mi-o pe româneşte,
Pentru Dumnezeu!

O mie şi una de poezii româneşti vol. II, antologie de Laurenţiu Ulici – Bucureşti, Editura DU Style, 1997

de Coman Şova

Nu întotdeauna când te strigă cineva
trebuie să stai,
nici atunci când te cheamă pe nume
nu răspunde nerăbdător la chemări –
şi gâdele te poate striga.

Nu întotdeauna trebuie să stai
la culoarea semaforului,
mai ales când ora e înaintată.

Lasă-i să alerge după tine,
să înjure că nu te prind –
zborul în linie dreaptă
e o ţintă bună pentru vânători.
fă slalom,
dispari în nouri de zăpadă, de praf,
dispari în mulţimea ocrotitoare,
poartă un fulgarin cu patru feţe,
o şapcă de licean în buzunar,
dar mai ales
poartă libertatea la tine
cum poartă cerbul steaua lui de aur.
În frunte.

​de Vasile Voiculescu

În suflet, ca pe-o cale pustie, sunt răscruci,
Întretăieri de drumuri sălbatice, străine,
Ducînd spre patru colţuri…Pe care să apuci ?
Meleagurile-s rele şi nimeni nu-i  cu tine.

Răspântia e moartă, şi cîţi s-au perindat
Nu ţi-au lăsat o urmă, un semn care s-arate
De-a nimerit vreunul pe drumu-adevărat…
Doar cruci fără de slove de-a lungul-s presărate.

Un han, din care numai pereţii-au mai rămas,
Cu hruba părăsită, un puţ fără izvoare
Şi-un plop uscat alături, ca o spînzurătoare,
Îţi spun că nu e locul făcut pentru popas.

Te simţi pierdut departe… răscrucile-s pustii,
Şi-ai vrea să fugi din aste paragini blestemate.
…În suflet sunt răspântii: ajungi fără să ştii
Şi şovăi la o furcă de drumuri neumblate.

de Coman Şova

Dacă nu vrea şi nu vrea,
bagă-i frica în oase,
obsedează-l,
strânge-l cu uşa.

Şi dacă tot nu vrea,
doboară-l cu praştia,
ca să fie al tău.

Norocului îi place
să fie forţat,
căutat

până în inima gheţarilor
caută-l
Dacă există,
să existe şi pentru tine!

de  Vasile Voiculescu

Oprită să urce în ceruri vreodată,
Durerea n-are aripi, să-şi facă vînt,
Ci calcă, peste, lespezi  încovoiată,
Înger pururi încătuşat de pământ.

Adâncu-i glas n-ajunge la stele…
Braţele-i vîntură cenuşă şi lut,
Presărîndu-le peste răni grele.
Dar Domnul a ales-o de la-nceput.

În ochii ei luceşte, încă neînţeleasă,
Lumina, semnul lui izbăvitor,
Şi a pus-o mai presus, crăiasă
Şi pildă, îngerilor tuturor.

Ea nu ştie… Dar cînd somnul o doboară,
În miezul nopţii şi-al tăcerii,
 Marii îngeri pe pămînt coboară
Şi se pleacă de sărută picioarele durerii.

de Aurel Baranga

E cunoscută 
Eterna dispută
Dintre ou şi găină,
Adversitate
Pentru întîietate,
Ţinînd din vechime
Şi pînă în actualitate.

Dar ştiţi cine poartă
Întreaga vină,
Pentru pricină,
Interminabilă, penibilă anchetă
Capriciu de vedetă cochetă ?

OMUL
Fiindcă n-a făcut din primul ou
OMLETĂ.