|
de Octavian Goga
Bolnăvit de doruri multe, Moare-n geam azi busuiocul. Ni s-a dus în altă ţară Amândurora norocul. Şi grădina mi-e pustie, Lăcrămând se stinge macul, Văduvit de fluturi galbeni Şi de mâna ta, săracul. Purtători senini de grijă, Unde sunteţi ochi căprui? Neplivită-i buruiana Celor patru cărărui.
0 Comments
de Ana Blandiana
Cine-a numit Auriu Această culoare A extazului frunzelor, Această triumfătoare Ţară a nimănui Dintre viaţă şi moarte, Această beatitudine Învăluind în vegetala-i lumină Pământul, Cu mireasmă de fructe Dezgolite de crengi Şi virginală Şi grea impudoare? Cine-a îndrăznit Să dea un cuvînt Celei mai limpezi Şi-adînci nemuriri Spre care curgem, Nedemni de atîta speranţă, Cu toţii, Printre ciorchini înţelepţi Şi zănatece ramuri subţiri? Tăceţi! Tăceţi şi-ascultaţi Silabele ierbii foşnind În lumină uscat – Nici ea nu-ndrăzneşte Să spună pe nume Acestui ultim regat. de Octavian Goga
De va veni la tine vântul, Purtând povestea mea amară, Jelitul lui să nu te-nfrângă, Mustrarea lui să nu te doară. Nu-i vina ta… Aşa e scrisă Nemilostiva lege-a firii; Sărutul otrăvit al brumii Omoară toamna trandafirii… Şi cine s-ar opri să plângă O frunză veştedă-n cărare, Când codrii freamătă alături Şi râd în răsărit de soare?... de Ana Blandiana
Aud cum păşeşte cineva după mine în lună Şi pune seminţe de flori în urmele tălpilor mele, Un pas înţelept – albăstrele, Un pas greşit – mătrăgună. Aud cum păşeşte cineva după mine în soare Şi pune ouă de păsări în urmele tălpilor mele, Un pas înţelept – turturele, Un pas greşit – cîntătoare. Aud cum păşeşte cineva după mine-n vecie Şi pune cuvinte în urmele tălpilor mele, Un pas înţelept – ghilimele, Un pas greşit – poezie. de Octavian Goga
Aducerile-aminte, posomorâte urne Ce-nchid cenuşa clipei murite pe vecie, Uitate-n ţintirimuri cu umbre taciturne, Ce-s mute ziua-ntreagă şi noaptea reînvie… Aducerile-aminte sunt harfe spânzurate De ramura dintâie ce-atinge casa noastră, Amurgul când adie tresar înfiorate, Şi până-n zorii zilei ne cântă la fereastră. Aducerile-aminte, copii bastarzi ai vieţii, Ce rătăcesc pe câmpuri şi dorm printre ruine, Dragi licurici de-o clipă din drumul tinereţii, Aducerile-aminte de ce mai vin la mine ?! de Marin Sorescu
Cu ceaţa groasă oblojind copacii Coboară cerul jos ca o prelată, Vinul e-n buţi, via îngropată Ţăranul stivă a făcut aracii. Tot înspre vetre se retrag burlacii Şi babele-i descântă cu vreo fată. Vreo Albă ca Zăpada, vreo nepoată De pe întinsul roditoarei Dacii. Ai trage-obloanele scriind: „Închis” Nici visul n-are unde să se ducă, E cerul foarte jos, precum am zis. Şi pe furtuna timpului, năucă Norocu-şi poartă coaja lui de nucă De-a pururi între creste şi abis. de Radu Sergiu Ruba
Aceste corole care cât vezi cu ochii albastre şi negre se uită şi ele la tine sunt însuşi binele. Nu oricare şi nu oricum ci binele de după dispariţia răului şi dinaintea minunii lumina de a doua zi când speri în sfârşit să dormi iar speranţa ţi se sapă pe faţă ţinându-te treaz şi greu de alungat din memorie. Dar răul de acum înainte e mort deci interzis ciupercile galbene ale dimineţii îşi întorc capetele după tine ca şi ele să te adulmece căci urmele lăsate de speranţă pe faţa ta nu dau semne de vindecare. Asta n-ar trebui să te îndemne să mai vezi răul în vis de vreme ce nu mai există iar cei cărora li se pare că-l văd dispar şi ei fără să însemne că mor ci doar că-ntârzie în afara binelui chinuindu-se ca spânzuraţii cu limba atârnând până-n pământ ca să guste noul adevăr şi abia apoi să-i poată spune pe nume. de Marin Sorescu
Cum acest rău n-are de gând să treacă Şi ne scăldăm tot în aceleaşi ape, Să facă ceva Heraclit, să facă, Din unda împuţită ne dezgroape. Căci dacă totul merge, cum de noi N-avem de ştire, cât trăim cu ştir Şi-nţepeniţi cu buzele-n noroi Suntem cobai ai unui lung delir? De aiurăm şi-n trista agonie, Ţinându-se de marginea răbdării, Urlăm, s-audă zeii disperării Ce poate-un biet boţ de carne vie, Fosile prinse-n râul împietrit - De vină este numai Heraclit. de Radu Sergiu Ruba
Prostul satului îi împrăştie pe intelectuali ca pe vrăbii detonând în mijlocul lor bomba cum că sfârşitul lumii a şi venit drept care înţelepţii se ascund degrabă prin şoproane cu toate hârtiile lor să-şi calculeze noua poziţie în spaţiu şi să vadă dacă mai au vreun rost sudul şi nordul. Se ciupesc singuri de fese se trag de urechi se iscălesc confirmându-şi astfel că există la fel l-ar ciupi spre confirmare şi pe Dumnezeu căci brusc au început să-l simtă prin preajmă dar încă se tem aşa că rostesc numele lui Aristotel iar ecoul răspunde ca-n peşterile copilăriei: Aristofan! Mai nimic nu s-a schimbat singură trâmbiţa sună. Căci prostul satului a făcut trompete de hârtie din toate operele-nţelepciunii şi suflă-n zece deodată stârneşte un vacarm de nedescris multora storcându-le lacrimi altora prăjindu-le mititeii. Pentru că ce mai poţi să faci când totul s-a sfârşit decât să stai să ţi se-ntâmple ce s-o putea întâmpla aşteptând la poartă pe acoperiş în vârful prunului de unde lumea se vede aşa cum a fost fiindcă ceea ce este nu se mai vede. Ce altceva poţi să faci ca intelectual decât să-nţepeneşti cu craniul tău demn în jurul firului sâcâitor de nisip pe care singur ţi-l strecori înăuntru şi să aştepţi minunea. de Doina Uricariu
Curaj, tu, bob de zmeură cu miez de miezuri, te văd în purpură şi tremuri cum se zbat sub faruri ochii de iepure. În cerul gurii este noapte, topeşte-te mai blândă, în malurile tale mici şi coapte. Să-ţi spun ce dulce te-am simţit pe buze? Că-n ape ar fi fost un pâlc de scoici minuscul? Cuvintele-n adaos sunt confuze şi sângerează zdreanţa de crepuscul. Puteam să-ntârzii calea ta în mine, în palmă să te ţin în aşteptare dar zidurile tale de ruine visau să le culeg nerăbdătoare. Intram cu moartea lor în altă viaţă şi-ţi dăruiam astfel un drum în sânge. Aleargă picătura de dulceaţă? Sau roşul ochi de iepure mai plânge În carnea mea găsi-vei pădure şi fâneaţă. |
Archives
December 2024
Autori
All
|
RSS Feed
