de A.E. Baconsky
…oamenii şi produsele lor… oamenii lucrează, produc mereu desăvârşesc finisează… produsele reclamă progresul continuu…produsele reclamă progresul continuu…produsele sunt nemiloase… nimenea nu se mai mulţumeşte cu propriul său cap… produsele cer eforturi crescânde…produsele încep să gândească mai repede decât cei ce le fac… produsele cântă mai bine dansează mai bine visează mai bine… produsele-ncep a uita şi-ncep a-şi aduce aminte… produsele-ncep a ucide… produsele-ncep a se crea singure unul pe altul frumoase desăvârşite îngrozitoare… şi oameni halucinează produse şi consumă întruna înnebuniţi de spaimă, terorizaţi, urmăriţi de produsele lor consumă întruna şi aerul e albastru şi apele agonizează şi-un spirit al răului se-aude noaptea râzând şi proferând neînţelese cuvinte într-un grai straniu…
0 Comments
de Ioan Es. Pop
o, cât aş dori să mă rog, dar în loc de asta stau şi tremur în faţa unei sticle pe jumătate goale şi mă gândesc deja la următoarea ca la singura salvare. nu, nu mă uit în lături sau în sus. mă uit doar la lichidul dinăuntru, care descreşte mai ceva ca untdelemnul într-o lampă după miezul nopţii. duhovnicul meu, care stă câteva mese mai încolo, biruit de propria lui sticlă, nu se mai uită nici el la mine. e clar că l-am dezamăgit, pentru că el e deja la a cincea, pe când eu abia o termin pe a treia. şi când iese clătinându-se şi bombănind, mă părăseşte orice speranţă: nu, anul acesta nu se înnoieşte. se schimbă doar data se schimbă doar sticlele, se schimbă doar preţul, pentru ca acesta în crâşma căruia beau să supravieţuiască şi anul ce tocmai începe, altfel eu unde-aş mai bea? o, da, anul omului tocmai se-nnoieşte. numai că va fi mai lung ca alţi ani, deci de aceiaşi bani voi bea mai puţin ca anul trecut şi cu doza înjumătăţită cum să te mai rogi cu aceeaşi ardoare şi cu ardoarea înjumătăţită cum să mai speri la mântuire şi fără mântuire cum să mai crezi că-ntr-o zi duhovnicul va reveni şi te va lua de mână şi te va duce acolo unde nu-i dependenţă, cheltuială şi suspin? de Ioan Es. Pop
într-o zi vei fi nume de stradă, popescu, şi nu cred c-o să-ţi convină să te calce toţi în picioare atunci. ba poate vor face pe strada cu numele tău o piaţă de alimente, popescu, or să arunce pe jos legume şi resturi stricate, le vor strivi sub tălpi toată ziua, zeama lor acră are să se scurgă prin asfaltul cu numele tău şi nu cred că îţi va conveni, popescu. ba poate vor începe să sape o linie de metrou, o vor trage adînc prin inima ta, de-a lungul şirei spinării, pînă înspre calea văcăreşti. mai mult: or să ţi se uşureze ţigăncile pe garduri, or să te-njure şomerii docherii gunoierii cînd se vor împletici pe strada ta. or să te scuipe noaptea peste tot. cînd vei fi nume de stradă, popescu, în pămîntul tău vor începe să-şi îngroape propriii morţi, cine se va gîndi că scobesc în tine ca să-i facă loc celui plecat? iar dacă va fi cutremur, închipuie-ţi ce jale şi ce neodihnă şi de cîte ori vor scormoni în tine şi cît vor blestema pămîntul cu numele tău, zău, nu ştiu pentru ce ne chinuim atîta să ajungem nume de străzi pentru alţii, popescu. de Lucian Blaga
Cade din tărie luna pe pământ sub chip de brumă. zvonul stins prin noapte rece îl auzi din moarte, mumă? Lung, pe fusul tău de vrajă firul stelei se mai toarce. – Oare ce-i? – S-aude pasul fiului care se-ntoarce? Sau e plopul care-şi lasă frunza galbenă deodată? (Îl auzi, din moarte, mumă?) Cade-i lui coroană toată. Frunze una peste alta în troian-inel s-aşează. Fiul tău cu-ntreg troianul, aiurind, se-ncoronează. S-a întors risipitorul. (Îl auzi din moarte, mumă?) A sosit şi pleacă iarăşi. Umblă-n brumă ca pe lună. de Mihai Eminescu
Ce suflet trist mi-au dăruit Părinţii din părinţi, De-au încăput numai în el Atâtea suferinţi? Ce suflet trist şi făr’ de rost Şi din ce lut inert, Că dup’ atâtea amăgiri Mai speră în deşert? Cum nu se simte blestemat De-a duce ’n veci nevoi? O valuri ale sfintei mări, Luaţi-mă cu voi! de Mihai Eminescu
Alei mică, alei dragă, Cine vrea să ne ’nţeleagă Vază frunza cea pribeagă, Ce-i ca viaţa noastră’ntreagă. Alei dragă Veronică, Despărţirea toate strică, De ne-alegem cu nimică – Viaţa trece frunza pică. Alei dragă, alei mică Viaţa trece, frunza pică Şi din ura ce ne strică Nu ne-alegem cu nimică. Măcar cine ce grăieşte, Altul alta îndrăgeşte. Inima-mi pe cât trăieşte Tot la tine se gândeşte. Alei mică, alei dragă, Ia vezi frunza cea pribeagă – Aşa trece viaţa ’ntreagă Şi nimic n’o să s’aleagă. de Alexandru Muşina
Prietenii care mă ştiu Şi cei care mă ştiu mai puţin Intră pe fereastră şi se aşează comozi În cele patru vînturi ale inimii mele. Îşi aprind ţigările lor puturoase, Se întind încălcaţi în pat şi joacă diverse Jocuri de noroc şi cărţi; Cotrobăie prin toate ungherele şi beau Sînge albastru şi venin amărui, Se trezesc cu apă de busuioc, Apoi se cară bombănind nemulţumiţi: „Unde dracu e nesimţitu ăsta, De ce nu stă şi el pe acasă?” Eu cobor din tavan, de unde priveam Sub chip de păianjen cu cruce, nevăzut şi otrăvitor, Mă apuc să deretic, pe urmă, timid, Îmi torn şi eu o ceaşcă de busuioc, Care se sparge cu sunet cristalin, şi eu strig: „Aceasta este arta, băieţi!” de Gellu Naum
Mă instalasem într-un cuib pe un copac stăteam acolo peste nişte paie pasărea-mamă îşi vedea de treburile ei de pasăre masculul nu zicea nimic mă ignora odată doar mi-a tras vreo două cu ciocul peste ceafă atunci ploua eram ud leoarcă tremuram şi mă adăpostisem sub uriaşa aripă maternă lângă ăia micii (nişte nebuni Îi auzeam cum râd în ouă) Încolo trai pe mine Citeam pe domnul Nietzsche şi contemplam adeseori planeta aveam mâncarea în valiză lângă notaţiile despre tehnica non-acţiunii pe care le utilizam ca şerveţele Din când în când trecea pe sub copac o domnişoară călca peste acele ierburi cu ghetele ei albe eu i iubeam mă ridicam pe vârfuri recitam îmi arătam profilul de pohet pasărea-mamă înalţă ciocul spre cer şi clămpănea în fine domnişoara făcea un gest nedefinit apoi pleca spre casă peste acele ierburi Odată a venit în locul ei un vânător ciudat dădea din cap şi se uita spre cuib pasărea-mamă m-a ascuns sub aripă în ouă ăia micii tăceau înfioraţi de Gellu Dorian
Omul ostenit se aşază în mine ca într-un pat, zilele sunt roţi zimţate care netezesc nervii ondulaţi de atîta încordare, nopţile nu mai sunt deloc negre, au culoarea unor lentile heliomate prin care privesc doi îngeri îngrijoraţi, eu nu-i spun nimic, îl odihnesc cît e necesar să poată primi peste zi roţile care trec fără zgomot direct în negura prin care pot hălădui liniştit, el se simte bine şi nu vrea să mai plece, oasele lui mă dor, oasele mele îl bucură, somnul lui agitat se pliază peste nesomnul meu şi urcă uşor la cer prin lentilele pe care nu le mai dau jos, ochii mei închid ochii lui, visele lui nu mai sunt visele lui, visele mele nu se mai termină aşa cum ştiam, prelungindu-se pînă peste orice imaginaţie, pînă cînd aleg varianta cea mai liniştitoare să pot fi fericit, dacă-l alung, trebuie să ies şi eu odată cu el pe uşă, unde se va duce, acolo voi fi şi eu, nu-l aştept, dar el vine, deşi n-a plecat cîtuşi de puţin, se uită la doi îngeri, şterge lentilele şi nu-şi mai face griji unde va dormi la noapte, trupul meu îşi deretică aşternutul, cineva o să ne acopere cu plapuma prin care vom ieşi în zori ca pe o fereastră, unul şi acelaşi om bucuros ca Dumnezeu cînd se uită la tine ca la el însuşi. de Ana Dragu
nu fi trist aşa suntem noi, zevzeci. când depărtarea e prea mare aşezăm între inimă şi gură o ţeavă de revolver să iasă cuvintele cât se poate de reci e bine. nu mi-a rămas nimic pentru mine văd atât cât pot să văd fără lumină şi-absenţa ta nu mă miră stau la unu întotdeauna ultimul etaj recunosc străinii după ritmul în care respiră umblu prin somn şi până aici lumina n-ajunge niciodată memoria mea e intactă şi tot mai rar accesată plină de cărămizi fumurii stivuite-ntre mine şi cei rămaşi încă de dimineaţă aştept seara- fără bandaje şi fără cască râd întrerupt când părţile trupului nostru încep cu nonşalanţă să plutească |
Archives
May 2024
Autori
All
|