de Ion Caraion

Ca un lucru vechi, pendulă stricată,
în amintirea lui de când eram mânz
calul a obosit şi cată
o privelişte care a fost, un peisaj strâns
între dealuri şi râu. Nici râu, nici dealuri
împrejur acum. Nici mori de vânt.
Întors din timp, întors din idealuri,
Galben de soare-şi numără dinţii care nu mai sunt.
Încet, încet vremea s-a prefăcut şi încă
nu termină să se prefacă
în ceva care nu se bea, nu se mănâncă,
nu se miră, nu se-nţelege, nu se-ntâmplă, nu se joacă
într-o băltoacă.

de Mircea Ivănescu
 
trebuie alese vorbele cu grijă,
vorbele lasă urme – îţi aminteşti
mai târziu de ele – aşa cum şi paşii rămân în zăpadă,
trebuie alese vorbele (însă e uneori atât de uşor
să ştii să aşezi vorbele unele lângă altele
să însemne ceva – ceva ce nu se mai aşază
deloc exact peste ce ştii tu cu adevărat
că e în tine – că simţi.
oricine poate să facă vorbe unele după altele –
oricine poate să vorbească – nu asta
e principalul – ar trebui poate alese
tocmai cuvintele care să nu spună prea mult.)
şi pe urmă, fiecare din vorbele acestea
ca nişte urme în zăpadă…

de Aspazia Sandu

Uite, ies şi eu în faţă
pentru curriculum vitae;
albă sunt, imaculată,
fără haine peticite.

Sunt aşa, de două palme
şi mă-ntind, la soare,
cum se-ntind puştii la baltă
ziua în amiaza mare.

Să nu fiu neobservată,
cresc la poale de pădure,
uneori, intru-n grădină,
dar mă taie ca pe mure.

Aromată sunt şi-n sticlă,
aşa, ştii, ca limonadă.
Celor cărora li-i sete,
îi invit azi să mă vadă.

de Mircea Dinescu

Capra mănîncă trandafirii grădinilor municipale
ronţăie tramvaiele ca pe morcovii cruzi
nu pleacă dimineaţa la birou
nu citeşte gazeta de seară
dezbracă stîlpii de telegraf ca pe duzi
ignoră semafoarele cu neruşinare
nu-şi doreşte limuzină şi jur
n-a brevetat încă iarba artificială
deşi mai ştie cîte ceva despre păduri;
statuia din centru a fost schimbată
oraşul se leagănă într-un scrînciob de fum
numai această capră încăpăţînată
dă lapte şi nu se-ntreabă cum.

de Nichita Stănescu

Ce singurătate
să nu înţelegi înţelesul
atunci când există înţeles.

Şi ce singurătate
să fii orb pe lumina zilei, -
şi surd, ce singurătate
în toiul cântecului.
Dar să nu-nţelegi
când nu există înţeles
şi să fii orb la miezul nopţii
şi surd când liniştea-i desăvârşită, -
o, singurătate a singurătăţii!

de Gheorghe Tomozei

Bătrânul poet Ghiţă-Stephan Roll
s-aşezat , năpîrlit, în faţa hoardei frumoşilor
poeţi tineri şi i-a interpretat cam aşa: Bă,
ştiţi voi ce e poezia ?
Nu, nea Ghiţă…
Poezia e o puşcă încărcată cu insomnii, o vînătoare
de şoimi la care pleci cu şoimul pe umăr,
monetărie de bătut muieri, tipografie
de lacrimi. Este ?
Nu ştim nea Ghiţă…
Deci nu mă credeţi, fiindcă voi, puşlamalelor, voi
sînteţi  buni, foarte buni, da’ nu nebuni
şi nici să beţi nu ştiţi. În loc să vă-nfigeţi
într-o tescovină, colea, voi beţi fineţuri,
etichete străineşti, beţi ambalaje.
Aşa-i că v-am zis-o ?

Şi s-a dat de trei ori peste cap şi-a murit.
Nu l-am mai văzut
niciodată…

de Lucian Blaga

Un vânt de seară
aprins  sărută cerul la apus
şi-i  scoate ruji de sânge pe obraji.
Trântit în iarbă rup cu dinţii
Gândind aiurea – mugurii
unui  vlăstar primăvăratic.

Îmi zic: „Din muguri
amari înfloresc potire grele de nectar”
şi cald din temelii tresar
de-amarul tinerelor mele patimi.

de Aura Christi

Deschide larg ochii, ţine ochii deschişi.
Nu uita să respiri. Orice s-ar întâmpla,
trage aer  adânc în piept şi nu întreba:
până când, de ce şi cum, chiar aşa?
Sunt cu tine, înzidit în coloana secundei.
Sunt cu tine aşa cum n-a fost, nici va fi
Cineva vreodată. Într-o pace ne-ncepută, cândva

Veţi cânta, iubite abstracţiuni, cu cercei în urechi,
brăţări de liane, inele de laur şi sanda cafenie,
dragi  fiinţe culese în zori din singurul arbore:
totul e la vedere.  A trecut călare pe-un nor Aurora
şi-am despărţit lumina de întuneric, apele de uscat.
Şi era frig de se opreau păsările în zbor.
Şi era cald sub bolta dimineţii, vie.

Ca un arc curbată, s-a făcut ziua a treia. Şi o adiere
Peste văzutele şi nevăzutele toate s-a făcut.
Şi s-a făcut singurătatea – matcă a fiinţei.
Şi târziu de tot, când nu mai aveam
Decât o respirare, dragi himere, viaţa s-a făcut
Din tot ce nu s-a mai văzut: suferinţă, aşteptare,
Abur, coastă şi ce mai e de găsit într-o mânâ de lut.

 de Tudor Arghezi
 
La toate lucarnele şi balcoanele
Au scos îngerii din cer icoanele
Şi-au aprins pe scări
Candele şi lumânări.
 
Oraşele de sus, în sărbătoare,
Au întins velinţe şi covoare
Şi ard în potire
Mireasmă subţire.
 
Şi din toate ferestrele odată,
Mii şi sute de mii,
Heruvimii fac cu mâna bucălată
La somnoroşii noştri copii.

de Virgil Carianopol

Cămaşă albă cu arnici lucrată
Pe care Prut şi Olt şi Mureş tac,
Îţi simt răcoarea rîurilor toată
De fiecare dată cînd te-mbrac.

Bătînd prin tine vînturile serii
Cusută-n flori din cel mai scump avut,
Parfumul tău de sol al primăverii
Miroase-a tinereţe şi-a trecut.

Din umerii ca stîncile-nălţate
Laşi lung să-ţi curgă fiecare rîu
Şi ţi le-aduci, vărsîndu-le, pe toate
În Dunărea, la poale, ca un brîu.

De unde vii atît de-mpodobită?
Din ce adînc străbaţi pînă la noi,
De n-a putut nici vremea netrăită
Să ni te ia cu vremile-napoi?

Icoană scumpă ca lumina lunii,
Păstrată-n suflet, lângă vechi comori,
Sub raza ta au luminat străbunii
Şi-au chiuit la timp de sărbători.