de Ion Barbu
Când cumpăna ridică-n zenit pironul clar Pe chipul nopţii trece un gând pieziş de ură… Se scutură întreaga ei pieptănătură: O urnă sub risipa vârtejului fugar. Şi dintr-al lunii rece, fierăstruit pătrar, Belşug de fire scapă, în iedera obscură, Pe dâmbul zării unde tânjeşte în armură Scăpărător de raze, războinicul solar. Dar podidit de valul de păr şi flori lactee Cu lung fior truditul din vraje se descheie, Greoi, zvâcnind în salturi metalicul său trup. De pletele surpate şi dinţi şi mâini anină Şi-adânc, la rădăcina fibrosului şurup, Împlântă-n ţeasta nopţii pumnale de lumină.
0 Comments
de Nichifor Crainic
Am fost făcut să n-am Pe acest pământ nimic, Ca pasărea pe ram Cobor şi mă ridic. Pe ziduri de cetăţi M-am îndârjit să lupt, Pândar de bunătăţi Din care nu mă-nfrupt. Şi, frunte de voinici, M-am războit cu zmei Să ocrotesc pitici Batjocorit de ei. Iar dragostea de neam M-a-nflăcărat să-i cânt Moşia unde n-am Doi paşi pentru mormânt. Şi pentru-acestea fac Osânda cea mai grea. Nici zdreanţa-n care zac Nu e măcar a mea. Dacă-am avut fârtaţi De luptă şi de dor, Se bucură-ncântaţi Că mor în locul lor. Şi dacă-am fost poet Şi luptător pe rând, Sunt astăzi un schelet Ce spânzură de-un gând. Mă-nvârt, pe cât mă ştiu, Ca piatra morii-n lac Şi macin un pustiu Sub vântul Nenoroc. La geam, grilajul des Rânjeşte guri de fier În semn că pot să ies Cu sufletul spre cer. C-am fost făcut să n-am Pe-acest pământ nimic, Ca pasărea pe ram Cobor şi mă ridic. de Miron Radu Paraschivescu
Dragostea noastră a fost Cam sucită, făr’ de rost, c-a-nceput în primăvară ca un bob de lăcrămioară şi la urmă a murit ca un plâns înâbuşit. Da’ eram noi amândoi, bibilică-bibiloi, când ardea soarele-n toi, parcă dase boala-n noi: gura ta, a de muiere, de dulceaţă şi de miere, era arşiţă şi boare, mă topia şi-mi da răcoare. Îţi pica vorba domoală Ca descânticul de boală: Lacrimă erau, şi stea, Ochii tăi de peruzea. S-a ivit vreun domnişor care te-a vrăjit uşor, ori ţi-a fost mintea năucă de te-a prins dorul de ducă! Au murit de-atuncea, toate. Ceasul vechi la ce mai bate, când în fiecare zi toate sunt cum n-ar mai fi! de Miron Radu Paraschivescu
Să ne-mbrăcăm, iubita mea, de mare gală Şi-ntr-o călătorie s-ar putea Să trag prin nori o rază de beteală Şi să-ţi petrec spre inimă o stea. O, braţul tău, atâtea dezmierdări Şi calde, şi lunare, lunecate În moliciuni de lebezi, ce brăţări L-au strâns cu-aşa cătuşe delicate Când tu îmi eşti stăpână iar eu sclavul Sub neînduplecata legiuire Supuşilor sortită de burgravul Cetăţii cucerite de iubire? Doar vântul stăpâneşte pe aici Peste-un popor de crăngi muiate-n zări Şi suflă frunze galbene şi mici Cum stingi în candelabre lumânări. Iubita mea, această promenadă Prin parcul plin cu despuiaţi aluni Te trece-n somnul lor ca-ntr-o baladă, Să mai aprinzi în toamna mea minuni. de Aron Cotruş
În bolnava lumină-a lampei, Un tânăr palid şi stingher, Pe gânduri dus, cu ochii umezi, Visează trist într-un ungher. Cu haine roase, la măşcioara-i, Stă ca un bard medieval Şi-aşa de sfiicios priveşte Mulţimea care intră-n bal. Şi din mizeria nespusă Se-nalţă gânduri de blestem, Că-i negrăit de zbuciumată Sărmana viaţă de boem. Apoi, când muzica începe O melodie de cadril, Trist îşi îngroapă faţa-n palme Al sărăciei stins copil. Căci nu mai are bani de pâne Din micul lui câştig de bard, Când alţii beau voioşi şampanie Şi joacă-n tihnă biliard. de Emil Botta
(1911 – 1977) Ce departe, eşti, întunecata mea iubită, prin pereţii odăii te văd ca prin sită, şi te aud chemîndu-mă ca din altă planetă şi-mi scrii poezii pe obrazul de cretă. E posibil, e posibil oare să nu pot muri să-ţi aud vocea suind treapta nopţii, coborînd în zi, să mă ridic din pat ca o stafie, ca marinarul de veghe să te zăresc în somn de la o mie de leghe? Da, e posibil, întunecatul meu iubit, să mă auzi cîntînd chiar cînd voi fi murit, să mă vezi aieve în cereasca oglindă şi în părul meu de stele să se stingă şi să se aprindă. Dar să nu te superi dacă sărutul meu va fi rece, dacă dragostea mea ca un frig o să te sece, dacă îmbrăţişarea mea te va face să suferi aducîndu-ţi aminte, nu, să nu te superi. de Marin Sorescu
Aşa cum stai, Dreaptă, Cu braţele moi Pe pîntecul plin, Pari o veche soţie de voievod Ţinîndu-şi ctitoria. Şi parcă-aud un glas Venind de dincolo De dispariţia materiei: „Noi, Ion şi Ioana, Cu puterile noastre Am durat acest sfânt Copil Întru veşnica pomenire A acestui soare Şi-a acestui pâmânt.” de Nichita Stănescu
(1933 – 1983) Singuratecă ea mă aşteaptă să-i vin acasă. În lipsa mea ea se gândeşte numai la mine, ea cea mai dragă şi cea mai aleasă dintre roabele sublime. Ei i se făcea rău de singurătate ea stă şi spală tot timpul podeaua pînă o face de paisprezece carate şi tocmai să calce pe dînsa licheaua. Ea spală zidul casei cu mîna ei şi atîrnă pe dînsul tablouri ca să se bucure derbedeul, e-hei căzut de la uşă-n ecouri. Ea îşi aşteaptă bărbatul beţiv ca să-i vină acasă şi degetele albe şi le mişcă lasciv pentru ceafa lui cea frumoasă. Pregătindu-i-le de dezbătat ea ţine în boluri şi zeamă acră, părul lung şi negru şi-l întinde de la uşă spre pat să nu greşească bărbatul niciodată drumul predestinat. de Duiliu Zamfirescu
(1858 – 1922) Se aprind în fund de suflet razele tremurătoare Ce sosesc din depărtarea tinereţei ce s-a dus, Cînd cu ochii tăi albaştri, melancolici, îmi zici: „Oare?... Suntem noi înamoraţii?... sau în înşine-am apus?...” Am apus!... E poate prea mult: ne-am mai domolit la fire; Tu ţi-ai tras părul pe frunte; flori într-însul nu mai pui. Te-nvîrteşti ades în juru-ţi plîngînd mijlocu-ţi subţire… Însă, mai la urma urmei, nu e treaba nimănui. Mie-mi placi cum eşti acum: plină-n umeri, cu bărbie, Şi cu degete ca puful, ca o stariţă de neam; Părul alb, figurei tale dă un nimb de poezie… Şi o ştii, căci fără voie-ţi te admiri privind în geam. de Veronica Micle
(1850 – 1889) De dorul tău este legată Încă şi azi viaţa mea, Tu stăpîneşti ca altădată Sufletu-mi care te iubea. O vorbă numai de mi-ai spune La glasul tău aş tresări, Şi toate legile din lume Călcîndu-le eu te-aş iubi. Domneşte-n jurul meu tăcere… Cu doru-mi singură vorbesc; Şi sunt pătrunsă de durere Iar tu nu ştii cît te iubesc. 100 din cele mai frumoase poeme de dragoste ale românilor/ alese de Petru Romoşan. – Bucureşti: Compania, 2003 |
Arhiva
February 2024
Autori
All
|