de Mircea Dinescu
Johann Sebastian Bach, n-ai obosit să tot cari în spinare de trei sute de ani leşul boului melodios din orgiile înalte? Tu pui pe pîinea copiilor noştri Miere de biserică, miere de clopotniţă. N-ai obosit să tot crezi că îngerul va veni Cu sculele lui de înger să ne repare păcatele? Din pricina ta se-mbată chelarul primăverii şi-şi pierdu cheile. Nu-i nimic: vor rămîne boschetele descuiate Floarea de prun va cădea la infinit peste noi.
0 Comments
de Matei Vişniec
În dimineţile tăcute desăvârşite obişnuiesc să mă plimb cu trompeta subsuoară prin parcul municipal mă urc în picioare pe una din băncile ude şi încep să cînt visător un bărbat şi o femeie se opresc în faţa mea ascultă răscoliţi apoi se îmbrăţişează iar el îi spune emoţionat de mîine da, de mîine, ne vom schimba modul de viaţă vom încerca să fim fericiţi ne vom gîndi la marile adevăruri în fiecare zi spre seară ne vom strînge mîinile ne vom privi în ochi şi la fiecare douăzeci şi patru de ore vom încerca să facem cîte o faptă bună iar la vară o, la vară vom vizita Bulgaria în autocar de Matei Vişniec
Căutătorul de aur cînd găseşte aur pierde tot nimic mai dureros, mai nefast pentru căutătorul de aur decît să găsească aur în momentul în care găseşte aur căutătorul de aur simte o durere în sînge mâinile sale paralizează gesturile sale rămîn suspendate fiinţa i se evaporă cînd găseşte aur căutătorul de aur nu se mai recunoaşte pe sine însuşi nisipul îi fuge de sub picioare viaţa i se despică în două ca o prăpastie chiar şi cînd se preface că nu a găsit nimic chiar şi după ce aruncă pepita de aur înapoi în inima torentului căutătorul de aur ştie că viaţa sa nu mai are sens şi că în faţă i se deschide muntele vinovăţiei de Lucian Blaga
Nu ţi-aş scrie poate nici acum acest rând, Dar cocoşi au cântat de trei ori în noapte – Şi-a trebuit să strig: Doamne, doamne, de cine m-am lepădat? Sunt mai bătrân decât tine, mamă, ci tot aşa cum mă ştii: adus puţin din umeri şi aplecat peste întrebările lumii. Nu ştiu nici azi pentru ce m’ai trimis în lumină. Numai ca să umblu printre lucruri Şi să le fac dreptate spunându-le care-i mai adevărat şi care-i mai frumos? Mâna mi se opreşte: e prea puţin. De ce m’ai trimis în lumină, Mamă, de ce m’ai trimis? Trupul meu cade la picioarele tale greu ca o pasăre moartă. de Lucian Blaga
M’aplec peste margine: nu ştiu – e-a mării ori a bietului gând? Sufletul îmi cade în adânc Alunecând ca un inel dintr’un deget slăbit de boală. Vino sfârşit, aşterne cenuşă pe lucruri. Nici o cărare nu mai e lungă, Nici o chemare nu mă alungă. Vino sfârşit. Pe coate încă odată mă mai ridic o şchioapă de la pământ şi ascult. Apă bate ’ntr ’un ţărm. Altceva nimic, nimic, nimic. de Ion Pillat
Deschid cu teamă uşa cămării de-altădată Cu cheia ruginie a raiului oprit, Trezind în taina mare a poamelor, smerit, Mireasma şi răcoarea şi umbra lor uitată. Mă prinde amintirea în vânătul ei fum, Prin care cresc pe poliţi şi rafturi ca pe ruguri, Arzând în umbră, piersici de jar şi-albaştri struguri, Şi pere de-aur roşu cu flăcări de parfum. Şovăitor ca robul ce calcă o comoară Din basmul cu o mie şi una de nopţi, mă-nchin: Văd pepeni verzi – smaragde cu miezul de rubin – Şi tămâioşii galbeni ca soarele de vară. Se-aprind fantasmagoric caise şi gutui: Trandafirii lampioane şi lămpi de aur verde… Dar părăsind cămara ce minţile îmi pierde, Tot rodul vrăjitoarei cu lacăt îl încui. de Ion Barbu
Când cumpăna ridică-n zenit pironul clar Pe chipul nopţii trece un gând pieziş de ură… Se scutură întreaga ei pieptănătură: O urnă sub risipa vârtejului fugar. Şi dintr-al lunii rece, fierăstruit pătrar, Belşug de fire scapă, în iedera obscură, Pe dâmbul zării unde tânjeşte în armură Scăpărător de raze, războinicul solar. Dar podidit de valul de păr şi flori lactee Cu lung fior truditul din vraje se descheie, Greoi, zvâcnind în salturi metalicul său trup. De pletele surpate şi dinţi şi mâini anină Şi-adânc, la rădăcina fibrosului şurup, Împlântă-n ţeasta nopţii pumnale de lumină. de Nichifor Crainic
Am fost făcut să n-am Pe acest pământ nimic, Ca pasărea pe ram Cobor şi mă ridic. Pe ziduri de cetăţi M-am îndârjit să lupt, Pândar de bunătăţi Din care nu mă-nfrupt. Şi, frunte de voinici, M-am războit cu zmei Să ocrotesc pitici Batjocorit de ei. Iar dragostea de neam M-a-nflăcărat să-i cânt Moşia unde n-am Doi paşi pentru mormânt. Şi pentru-acestea fac Osânda cea mai grea. Nici zdreanţa-n care zac Nu e măcar a mea. Dacă-am avut fârtaţi De luptă şi de dor, Se bucură-ncântaţi Că mor în locul lor. Şi dacă-am fost poet Şi luptător pe rând, Sunt astăzi un schelet Ce spânzură de-un gând. Mă-nvârt, pe cât mă ştiu, Ca piatra morii-n lac Şi macin un pustiu Sub vântul Nenoroc. La geam, grilajul des Rânjeşte guri de fier În semn că pot să ies Cu sufletul spre cer. C-am fost făcut să n-am Pe-acest pământ nimic, Ca pasărea pe ram Cobor şi mă ridic. de Miron Radu Paraschivescu
Dragostea noastră a fost Cam sucită, făr’ de rost, c-a-nceput în primăvară ca un bob de lăcrămioară şi la urmă a murit ca un plâns înâbuşit. Da’ eram noi amândoi, bibilică-bibiloi, când ardea soarele-n toi, parcă dase boala-n noi: gura ta, a de muiere, de dulceaţă şi de miere, era arşiţă şi boare, mă topia şi-mi da răcoare. Îţi pica vorba domoală Ca descânticul de boală: Lacrimă erau, şi stea, Ochii tăi de peruzea. S-a ivit vreun domnişor care te-a vrăjit uşor, ori ţi-a fost mintea năucă de te-a prins dorul de ducă! Au murit de-atuncea, toate. Ceasul vechi la ce mai bate, când în fiecare zi toate sunt cum n-ar mai fi! de Miron Radu Paraschivescu
Să ne-mbrăcăm, iubita mea, de mare gală Şi-ntr-o călătorie s-ar putea Să trag prin nori o rază de beteală Şi să-ţi petrec spre inimă o stea. O, braţul tău, atâtea dezmierdări Şi calde, şi lunare, lunecate În moliciuni de lebezi, ce brăţări L-au strâns cu-aşa cătuşe delicate Când tu îmi eşti stăpână iar eu sclavul Sub neînduplecata legiuire Supuşilor sortită de burgravul Cetăţii cucerite de iubire? Doar vântul stăpâneşte pe aici Peste-un popor de crăngi muiate-n zări Şi suflă frunze galbene şi mici Cum stingi în candelabre lumânări. Iubita mea, această promenadă Prin parcul plin cu despuiaţi aluni Te trece-n somnul lor ca-ntr-o baladă, Să mai aprinzi în toamna mea minuni. |
Arhiva
February 2024
Autori
All
|