de Vasile Alecsandri

Sus pe culme bradul verde
Sub zăpada albicioasă
Printre negură se perde
Ca o fantasmă geroasă,

Şi priveşte cu-ntristare
Cum se plimbă prin răstoace
Iarna pe un urs călare,
Iarna cu şepte cojoace.

El se scutură şi zice:
„În zadar, tu, vrăjitoare,
Aduci viforul pe-aice,
Aduci zile fără soare.

În zadar îngheţi pământul,
Ucizi florile şi stupii
Şi trimiţi moartea cu vântul
Şi trimiţi foamea cu lupii.

În zadar a ta suflare
Apa-n râuri o încheagă,
Şterge urma pe cărare
Şi de mine ţurţuri leagă.

În zădar aduci cu tine
Corbul negru şi prădalnic,
Şi din codrii cu jivine
Faci să iasă urlet jalnic.

În zadar, urgie crudă,
Lungeşti noaptea-ntunecoasă
Şi, râzând de-a lumii trudă,
Scurtezi ziua luminoasă.

În zădar îmi pui povară
De zăpadă şi de gheaţă.
Fie iarnă, fie vară,
Eu păstrez a mea verdeaţă!

de Vasile Alecsandri

De Paşti în satul vesel căsuţele-nălbite
Lucesc sub a lor malduri de trestii aurite
Pe care cocostârcii, înfipţi într-un picior,
Dau gâtul peste aripi, tocând din ciocul lor.

Un scrânciob mai la vale pe lângă el adună
Flăcăi şi fete mândre ce râd cu voie bună;
Şi-n sunet de vioare, de cobze şi de nai
Se-ntoarce hora lină, călcând pe verde plai.
​
Bătrâni cu feţe stinse, români cu feţe dalbe,
Românce cu ochi negri şi cu ştergare albe
Pe iarba răsărită fac praznic la un loc,
Iar pe-mprejur  copiii se prind la luptă-n joc.

Şi scrânciobul se-ntoarce, purtând în legănare
Părechi îmbrăţişate cu dulce înfocare,
Ochiri scânteietoare şi gingaşe zâmbiri
Ce viu răspând în aer electrice luciri.

​de Vasile Alecsandri

Hai sa dam mâna cu mâna
Cei cu inima româna, 
Sa-nvârtim hora frăţiei
Pe pământul României! 

Iarba rea din holde peară, 
Peară duşmanii din ţară! 
Între noi să nu mai fie
Decât flori şi omenie! 

Măi muntene, măi vecine, 
Vină să te prinzi cu mine
Şi la viaţă cu unire, 
Şi la moarte cu-nfrăţire! 

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi şi la durere. 
Unde-s doi, puterea creşte
Şi duşmanul nu sporeşte! 

Amândoi suntem de-o mama, 
De-o făptură şi de-o samă, 
Ca doi brazi într-o tulpină, 
Ca doi ochi într-o lumină. 

Amândoi avem un nume, 
Amândoi o soartă-n lume. 
Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate, 
În noi doi un suflet bate! 

Vin' la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire, 
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare, 

Şi să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea fraţească
Pe câmpia românească!
(1857)

de Vasile Alecsandri

Gerul aspru şi sălbatic strânge-n braţe-i cu jelire
Neagra luncă de pe vale care zace-n amorţire;
El ca pe-o mireasă moartă o-ncunună despre zori
C-un văl alb de promoroacă şi cu ţurţuri lucitori.

Gerul vine de la munte, la fereastră se opreşte
Şi, privind la focul vesel care-n sobe străluceşte,
El depune flori de iarnă pe cristalul îngheţat,
Crini şi roze de zăpadă ce cu drag le-a sărutat.

Gerul face cu-o suflare pod de gheaţă între maluri,
Pune streşinilor casei o ghirlandă de cristaluri,
Iar pe feţe de copile înfloreşte trandafiri,
Să ne-aducă viu aminte de-ale verii înfloriri.

Gerul dă aripi de vultur cailor în spumegare
Ce se-ntrec pe câmpul luciu, scoţând aburi lungi pe nare.
O! tu, gerule năprasnic, vin’, îndeamnă calul meu
Să mă poarte ca săgeata unde el ştie, şi eu!