de George Coşbuc

Prin pomi e ciripit şi cânt,
Văzduhu-i plin de-un roşu soare,
Şi sălciile-n albă floare -
E pace-n cer şi pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.

​Şi cât e de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi din vale
Şi doi de se-ntâlnesc în cale
Îşi zic: Hristos a înviat!
Şi râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.

Şi-un vânt de-abia clătinător
Şopteşte din văzduh cuvinte:
E glasul celor din morminte,
E zgomotul zburării lor!
Şi pomii frunţile-şi scoboară,
Că Duhul Sfânt prin aer zboară.

E linişte! Şi din altar
Cântarea-n stihuri repetate
Departe până-n văi străbate -
Şi clopotele cântă rar:
Ah, Doamne! Să le-auzi din vale
Cum râd a drag şi plâng a jale!

Biserica, pe deal mai sus,
E plină astăzi de lumină,
Că-ntreaga lume este plină
De-acelaşi gând, din cer adus:
În fapta noastră ne e soartea
Şi viaţa este tot, nu moartea.

Pe deal se suie-ncetişor
Neveste tinere şi fete,
Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;
Şi-ncet, în urma tuturor,
Vezi şovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mână.

Ah, iar în minte mi-ai venit
Tu, mama micilor copile!
Eu ştiu că şi-n aceste zile
Tu plângi pe-al tău copil dorit!
La zâmbet cerul azi ne cheamă -
Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!

Gheorghe Ifrim

Liliacul înflorește
La fereastra casei mele
Primăvara când sosește
La sfârșitul iernii grele.
Florile înmiresmate
Freamătă-n adieri de vânt,
În culori de vișini coapte
Cât de frumoase ele sunt.
Deschid geamul dimineața,
Privesc soarele în zare,
Îmi îmbujorează fața
Și-n alint miros a floare.
Mângâi totul cu privirea,
Sus pe cer și mai departe,
Să cuprind de pot și zarea
Și întinderile toate.

de Natalia Poşa
​
Am pornit cu primăvara 
să cunoaştem toată ţara.
Şi oriunde am umblat,
cântec ne-a întâmpinat.
Munţii se-nălţau să vadă
pe sub cuşma de zăpadă,
dealurile mai domoale
ne ieşeau cu miei în poale,
iar câmpiile surate
lanuri verzi purtau în spate.
Jos, pe râu şi pe vâlcele,
satele-nşirau mărgele;
sus, în cerul cu azururi
ciocârlii zburau de-a pururi
şi cântau cu primăvara:
„Cât e de frumoasă ţara!”

de Mihai Eminescu
​
O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi
Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi;
Deasupra criptei negre a sfântului mormânt
Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt,
Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău...
Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu.
Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi;
Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi,
La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi,
Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi;
Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu...
Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu.
Iar dacă împreună va fi ca să murim,
Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim,
Mormântul să ni-l sape la margine de râu,
Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu;
De-a pururea aproape vei fi de sânul meu...
Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu.