|
de George Coşbuc
Prin pomi e ciripit şi cânt, Văzduhu-i plin de-un roşu soare, Şi sălciile-n albă floare - E pace-n cer şi pe pământ. Răsuflul cald al primăverii Adus-a zilele-nvierii. Şi cât e de frumos în sat! Creştinii vin tăcuţi din vale Şi doi de se-ntâlnesc în cale Îşi zic: Hristos a înviat! Şi râde-atâta sărbătoare Din chipul lor cel ars de soare. Şi-un vânt de-abia clătinător Şopteşte din văzduh cuvinte: E glasul celor din morminte, E zgomotul zburării lor! Şi pomii frunţile-şi scoboară, Că Duhul Sfânt prin aer zboară. E linişte! Şi din altar Cântarea-n stihuri repetate Departe până-n văi străbate - Şi clopotele cântă rar: Ah, Doamne! Să le-auzi din vale Cum râd a drag şi plâng a jale! Biserica, pe deal mai sus, E plină astăzi de lumină, Că-ntreaga lume este plină De-acelaşi gând, din cer adus: În fapta noastră ne e soartea Şi viaţa este tot, nu moartea. Pe deal se suie-ncetişor Neveste tinere şi fete, Bătrâni cu iarna vieţii-n plete; Şi-ncet, în urma tuturor, Vezi şovăind câte-o bătrână Cu micul ei nepot de mână. Ah, iar în minte mi-ai venit Tu, mama micilor copile! Eu ştiu că şi-n aceste zile Tu plângi pe-al tău copil dorit! La zâmbet cerul azi ne cheamă - Sunt Paştile! Nu plânge, mamă!
0 Comments
Gheorghe Ifrim
Liliacul înflorește La fereastra casei mele Primăvara când sosește La sfârșitul iernii grele. Florile înmiresmate Freamătă-n adieri de vânt, În culori de vișini coapte Cât de frumoase ele sunt. Deschid geamul dimineața, Privesc soarele în zare, Îmi îmbujorează fața Și-n alint miros a floare. Mângâi totul cu privirea, Sus pe cer și mai departe, Să cuprind de pot și zarea Și întinderile toate. de Natalia Poşa
Am pornit cu primăvara să cunoaştem toată ţara. Şi oriunde am umblat, cântec ne-a întâmpinat. Munţii se-nălţau să vadă pe sub cuşma de zăpadă, dealurile mai domoale ne ieşeau cu miei în poale, iar câmpiile surate lanuri verzi purtau în spate. Jos, pe râu şi pe vâlcele, satele-nşirau mărgele; sus, în cerul cu azururi ciocârlii zburau de-a pururi şi cântau cu primăvara: „Cât e de frumoasă ţara!” de Mihai Eminescu
O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi; Deasupra criptei negre a sfântului mormânt Se scutură salcâmii de toamnă şi de vânt, Se bat încet din ramuri, îngână glasul tău... Mereu se vor tot bate, tu vei dormi mereu. Când voi muri, iubito, la creştet să nu-mi plângi; Din teiul sfânt şi dulce o ramură să frângi, La capul meu cu grijă tu ramura s-o-ngropi, Asupra ei să cadă a ochilor tăi stropi; Simţi-o-voi odată umbrind mormântul meu... Mereu va creşte umbra-i, eu voi dormi mereu. Iar dacă împreună va fi ca să murim, Să nu ne ducă-n triste zidiri de ţintirim, Mormântul să ni-l sape la margine de râu, Ne pună-n încăperea aceluiaşi sicriu; De-a pururea aproape vei fi de sânul meu... Mereu va plânge apa, noi vom dormi mereu. |
Arhiva
May 2024
Autori
All
|
RSS Feed
