|
de Vasile Alecsandri
Hai să dam mâna cu mâna Cei cu inima româna, Sa-nvârtim hora frăţiei Pe pământul României! Iarba rea din holde piară! Piară duşmănia-n ţara! Între noi să nu mai fie Decât flori şi omenie! Măi muntene, măi vecine, Vină să te prinzi cu mine Şi la viaţă cu unire, Şi la moarte cu-nfrăţire! Unde-i unul, nu-i putere La nevoi şi la durere. Unde-s doi, puterea creşte Şi duşmanul nu sporeşte! Amândoi suntem de-o mama, De-o făptură şi de-o seamă, Ca doi brazi într-o tulpină, Ca doi ochi într-o lumină. Amândoi avem un nume, Amândoi o soartă-n lume. Eu ţi-s frate, tu mi-eşti frate, În noi doi un suflet bate! Vin' la Milcov cu grăbire Să-l secăm dintr-o sorbire, Ca să treacă drumul mare Peste-a noastre vechi hotare, Şi să vadă sfântul soare Într-o zi de sărbătoare Hora noastră cea frăţească Pe câmpia româneasca!
0 Comments
de Vasile Alecsandri
Aşezat la gura sobei noaptea pe când viscoleşte Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte, Şi prin flacăra albastră vreascurilor de aluni Văd trecând în zbor fantastic a poveştilor minuni. Iat-o pasăre măiastră prinsă-n luptă, c-un balaur; Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punţi de aur; Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripaţi Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpăraţi. Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume, Aducând pe lumea albă feţi-frumoşi cu falnic nume; Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai… Nu departe stă Pepelea, tupilat în flori de mai. Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncântă E ileana Cosânzeana!... în cosiţă floare-i cântă. Până-n ziuă stau pe gânduri şi la ea privesc uimit, Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubit! de Mihai Eminescu
-„Ce te legeni, codrule, Fără ploaie, fără vânt, Cu crengile la pământ.” -„De ce nu m-aş legăna, Dacă trece vremea mea! Ziua scade, noaptea creşte Şi frunzişul mi-l răreşte. Bate vântul frunza-n dungă – Cântăreţii mi-i alungă; Bate vântul dintr-o parte – Iarna-i ici, vara-i departe. Şi de ce să nu mă plec, Dacă păsările trec! Peste vârf de rămurele Trec în stoluri rândunele, Ducând gândurile mele Şi norocul meu cu ele. Şi se duc pe rând, pe rând Zarea lumii-ntunecând, Şi se duc cu clipele, Scuturând aripele, Şi mă lasă pustiit, Veştejit şi amorţit Şi cu doru-mi singurel, De mă-ngân numai cu el!” de Nicolae Labiş
Te naşti din plasma zării cu limpezimi de-albuş, Ne dai în semicicluri lumina ta prin rază – Mă entuziasmează sublimul tău urcuş, Căderea ta în hăuri adânc mă întristează. Când urci, adapi pământul cu sângele-ţi ceresc, Ucizi fără de milă bacterii ucigaşe. Dar când cobori sub zare, piticii se fălesc Cu umbre pieritoare, dar mari, dar uriaşe. |
Arhiva
December 2024
Autori
All
|
RSS Feed
