de Elena Farago

Când un copil mai mic ca mine
Vorbeşte cum nu se cuvine,
Ori ţipă, zgârie şi minte,
Ca un copil ce nu-i cuminte,

Şi seara, la culcat, nu spune
Măcar o mică rugăciune,
Şi bagă degetele-n gură,
Şi zahăr din cutie fură,

Şi stă cu mâinile murdare,
Eu mă gândesc, că sunt mai mare,
Şi-l iau frumos de lângă mine,
Şi îl învăţ ce este bine.
Să fie bun, cinstit, curat,
Cum mama mea m-a învăţat.

​de Grigore Vieru

Un prieten – ştiţi voi oare?-
E comoara cea mai mare!

Omul fără de prieteni
E ca bradul fără cetini.

Ca ogorul fără apă,
Ca o mână fără alta.

Un prieten, ia aminte,
Nu se cumpără, nici vinde!

​de Grigore Vieru

Ce izvor
Se ia după om?
Glasul mamei.

Ce e dulce
Şi nu se aduce?
Buzele mamei.

Care spice cresc
Cu vârful în jos?
Braţele mamei.

Care stele pe cer
Cad amândouă odată?
Ochii mamei.

Ce se ară
Cu lacrima?
Chipul mamei.

Ce este nemărginit
Şi nu calcă iarba străină?
Sufletul mamei.

de Vasile Alecsandri

Sus pe culme bradul verde
Sub zăpada albicioasă
Printre negură se perde
Ca o fantasmă geroasă,

Şi priveşte cu-ntristare
Cum se plimbă prin răstoace
Iarna pe un urs călare,
Iarna cu şepte cojoace.

El se scutură şi zice:
„În zadar, tu, vrăjitoare,
Aduci viforul pe-aice,
Aduci zile fără soare.

În zadar îngheţi pământul,
Ucizi florile şi stupii
Şi trimiţi moartea cu vântul
Şi trimiţi foamea cu lupii.

În zadar a ta suflare
Apa-n râuri o încheagă,
Şterge urma pe cărare
Şi de mine ţurţuri leagă.

În zădar aduci cu tine
Corbul negru şi prădalnic,
Şi din codrii cu jivine
Faci să iasă urlet jalnic.

În zadar, urgie crudă,
Lungeşti noaptea-ntunecoasă
Şi, râzând de-a lumii trudă,
Scurtezi ziua luminoasă.

În zădar îmi pui povară
De zăpadă şi de gheaţă.
Fie iarnă, fie vară,
Eu păstrez a mea verdeaţă!