​de Dimitrie Bolintineanu

Pe o stîncă neagră, într-un vechi castel,
Unde cură-n poale un rîu mititel,
Plînge şi suspină tînăra domniţă,
Dulce şi suavă ca o garofiţă;
Căci în bătălie soţul ei dorit 
A plecat cu oastea şi n-a mai venit.
Ochii săi albaştri ard în lacrimele
Cum lucesc în rouă două viorele;
Buclele-i de aur cad pe albu-i sîn,
Rozele şi crinii pe faţă-i se-ngîn.
Însă doamna soacră lîngă ea veghează
Şi cu dulci cuvinte o îmbărbătează.

Un orlogiu sună noaptea jumătate,
În castel în poartă oare cine bate?
- “Eu sînt, bună maică, fiul tău dorit;
Eu, şi de la oaste mă întorc rănit.
Soarta noastră fuse crudă astă dată:
Mica mea oştire fuge sfărîmată.
Dar deschideţi poarta… Turcii mă-ncongior…
Vîntul suflă rece… ranele mă dor!”
Tînăra domniţă la fereastră sare.
- “Ce faci tu, copilă?” zice doamna mare.
Apoi ea la poartă atunci a ieşit
Şi-n tăcerea nopţii astfel a vorbit:
- “Ce spui tu, streine? Ştefan e departe,
Braţul său prin taberi mii de morţi împarte,
Eu sînt a sa mumă; el e fiul meu;
De eşti tu acela, nu-ţi sunt mumă eu!
Însă dacă cerul, vrînd să-ngreuieze
Anii vieţei mele şi să mă-ntristeze,
Nobilul său suflet astfel l-a schimbat,
Dacă tu eşti Ştefan cu adevărat,
Apoi tu aice fără biruinţă
Nu poţi ca să intri cu a mea voinţă.
Du-te la oştire! pentru ţară mori!
Şi-ţi va fi mormîntul coronat cu flori!”

Ştefan se întoarce şi din cornu-i sună,
Oastea lui zdrobită de prin văi adună.
Lupta iar începe… duşmanii zdrobiţi
Cad ca nişte spice de securi loviţi.

O mie şi una de poezii româneşti vol. II, antologie de Laurenţiu Ulici – Bucureşti, Editura DU Style, 1997

​Dimitrie Bolintineanu

Eu aveam un plop de vale
Verde ca un smărăndel.
Trecătorii stând în cale
Înnoptau cătând la el.

Însă toamna a venit,
Plopul meu s-a veştezit.

Dacă prinţul ce domneşte
Ar fi vrut a mi-l schimba
Pe coroana ce luceşte
Ca un soare-n fruntea sa,

Încă nu aş fi schimbat
Plopul meu ce s-a uscat.

Vârfu-i peste stânci pletoase
De departe îl vedeam,
Şi-nnoptând prin văi râpoase
După el mă îndreptam.

Însă toamna a venit,
Plopul meu s-a veştezit.

Dacă tânăra domniţă
Plopul meu mi-ar fi cerut,
Dându-mi dulcea ei guriţă
Şapte ani ca s-o sărut,

Nici atunci eu n-aş fi dat
Plopul meu ce s-a uscat.

de Dimitrie Bolintineanu

Sub o râpă stearpă, pe un râu în spume,
Unde un sihastru a fugit de lume,
Cu vărsarea serii un străin sosi.
„Ştefan al Moldovei vine a-ţi vorbi!”
„Ştefan al Moldovei, Daniel îi spune,
Să aştepte-afară! Sunt în rugăciune.”
„Bunule părinte! Sunt rănit şi-nvins;
Însăşi a mea mumă astăzi m-a respins!
Vin să-ţi cer povaţa dacă nu-i mai bine
Turcilor Moldova d-astăzi să se-nchine?”
Daniel Sihastru domnului a zis:
„Mă înşală-auzul ori eu am un vis?”
Capul ce se pleacă paloşul nu-l taie,
Dar cu umilinţă lanţu-l încovoaie!
Ce e oare traiul, dacă e robit?
Sărbătoare-n care nimeni n-a zâmbit?
Viaţa şi robia nu pot sta-împreună,
Nu e totodată pace şi furtună.
Doamne! tu ai dreptul a schimba-n mormânturi
Pentru neatârnare, oameni şi pământuri;
Dar nu ai p-acela ca să-l umileşti!
Poţi ca să îi sfarămi; dar nu să-i robeşti!
Dacă mâna-ţi slabă sceptrul ţi-o apasă,
Altuia mai harnic locul tău îl lasă!
Căci mai bine este supus lăudat,
Decât cu ruşine domn şi atârnat!”

După-aceste vorbe, Ştefan strânge-oştire
Şi-nvingând păgânii nalţă-o monastire.