​de Grigore Vieru

Masă de piatră.
Scaune goale de piatră.
Aşteaptă întoarcerea din bătălii
A vitejilor voievozi.
La ceas de taină
Ei vor veni
Să-şi odihnească braţul
De piatră,
Fruntea grea ca de piatră
Şi să vadă
Ce-i de făcut mai departe.
O, e tăcere 
Atât de afundă
Că se aud Carpaţii spre seară
Cum, aplecându-se, aştern umbra
Pe masă,
Curată şi răcoroasă.

de Petre Ghelmez

Tot mai frumos
îţi rostesc numele,
copilărie!
Asta înseamnă
că te iubesc tot mai mult.
Cineva 
ne aruncă norii în braţe.
precum mingile.
cînd mie,
cînd ţie,
din guşile păsărilor,
pe străzile de asfalt colorat.
te ascult.
În fosforescenţa amiezei,
fără tulburări,
fără zvon,
umbrele plopilor
 ard misterioase şi rare…
Şi eu am jucat
odată,
cu tine,
şotron…
Lasă-mi,
copilărie,
la masă,
mai lasă-mi,
continentele tale de abur,
incandescente şi fără hotare !

Ce dureros e,
ce plăcut, cînd tresar,
cînd în şoaptă,
şi mai fără atingere,
îţi rostesc eu,
copilărie,
numele…

Cînd steaua îşi cerne,
în părul nostru de jar,
aprindere veşnică,
veşnică stingere,
razele limpezi
şi brumele.

de Otilia Cazimir

Încărcat c-un sac de caş,
Un măgar urca pe coastă
Să se ducă la oraş –
Când, gonit de vreo năpastă,
Coborând haihui urcuşul,
Sare-n drum un iepuraş!

Se opreşte măgăruşul
Şi, sfârşit de-atâta cale,
Zice, cumpănindu-şi sacul:
- Greu la deal!
-Ba-i  greu la vale,
Că mă duc de-a berbeleacul!

de Otilia Cazimir

Tu nu ştii…
A fost odată
O căsuţă fermecată
Şi-n căsuţă-o fată mică,
Un pisoi şi o bunică.
Şi-ntr-o iarnă, într-o seară,
Fata s-a uitat afară
Şi-a văzut cum prin perdea
Stelele râdeau de ea…

Dar pe drum cotit şi nins,
Umbra sură s-a desprins:
Un voinic abia de-o şchioapă
Înota-n omăt ca-n apă.

Şi proptindu-se-n toiag,
Un toiag mai nalt ca el,
A-nceput să cânte-n prag,
Tremurat şi subţirel…

Dormi?
Şi nici n-am prins de veste!

Uşa s-a închis cu cheia,
Focu-şi pâlpâie scânteia,
Şi povestea nu-i poveste:

Eu eram fetiţa-aceea,
Iar bunica – nu mai este…