|
de Mihai Platon
Susură zglobiu Ozana Cerul pare din povești- Poleit cu mii de stele-i Doar aici în Humulești Casa adormită pare Și în ușă pus vătraiul. Hornul e ca altădată Și în tindă stă buhaiul Sforile cu motocei Au rămas ca amintire. Iar pisicile și ele, Dorm la soare în neștire. Iată pupăza din tei Zboară iar spre Topolița. Stă ceaslovu-ngălbenit, Lângă el zace penița. Cânepa-i ca altădată A crescut înaltă tare Și cireșul din grădină Încărcat e mi se pare!
0 Comments
de Lucia Olteanu
Sub cerul senin aurit de soare, unchiul șotron s-a întins pe trotuare, iar noi, copiii, atât am așteptat, i-am și sărit în buzunare. În loc de bilet de intrare purtăm un ciob colorat pe pantof, fiecare. În șotron, pietonii vor, nu vor, sar într-un picior. Linia asta simplă, trasă cu creta, în culori, o spun tuturor, e o piatră de hotar și are pentru fiecare câte un dar. Dacă o trece, chiar și un bunic și-aruncă bastonul, devine copil, decembrie se umple de „flori” ca-n april. Totul e senin și joc; pentru supărare nu rămâne loc. Cât aș vrea ca unchiul șotron să se întindă din zare în zare până în depărtata depărtare, să umple cu pătrățelele și darurile sale Pământul cel mare. de Grete Tartler
Mîțele, de cînd se știu, cred că ghemul este viu, că în mijlocul de ghem este șoarecele crem, că-mprejurui-i învîrtită E o coadă nesfârșită. Motănelul Amadeu, scărmănând un ghem din greu, a umplut casa de fire și-a scos stăpînii din fire învîrtindu-l titirez pînă a ajuns la miez. Și acolo, la mijloc, O hîrtie ghemotoc: era ruptă fără milă, chiar din cartea noastră-o filă! O întinse așadar și citi ca-n calendar: „Mâțele, de cînd se știu, cred că ghemul este viu, ca în mijlocul de ghem este șoarecele crem că-mprejuru-i învârtita e o coadă nesfârșita.” de George Topârceanu
Un vânt şi-o ploaie necăjită S-au repezit ca din senin Şi răpăie prelung pe frunze Şi-mi culcă florile de crin. Grădina toată-i răscolită… Ce tristă e grădina mea! Pe-o creangă tremură de frică Un pui plăpând de rândunică. E singur, în bătaia ploaiei, Şi-n ciripitu-i rugător Îmi spune să-i deschid fereastra: Şi eu deschid, el intră-n zbor. Şi iată-mi-l rotind prin casă Şi parcă nu mai e pustiu În casa mea înveselită De ciripitul lui zglobiu. Dar iată… soarele s-arată… Pe frunze picurii sclipesc Şi rândunelele, pe-afară, În zboruri vesele vorbesc. La glasul lor, grăbit, mă lasă, Plăpândul pui de rândunea… Mai vino, ploaie, înc-o dată Să-l văd din nou în casa mea. |
Arhiva
September 2020
Autori
All
|
RSS Feed
