de Ştefan Octavian Iosif
Streşinile se dezgheaţă,
Picură mărgăritare...
Ce de lume! Ce de viaţă!
Şi ce larm-asurzitoare!

A întinerit natura;
Negustorii zdrenţuroşi
Ţipă cât îi ţine gura:
- Hai la ghiocei frumoşi!

În mansardă locuieşte
Un artist. Băiet sărac,
De un ceas se chinuieşte
Ca să vâre aţă-n ac.

Şi cârpindu-şi, biet, cum ştie
Pantalonii vechi de dril,
Fluieră de bucurie...
Bine ai venit, April!

Tu eşti, mamă!
de Petru Demetru Popescu

Când eram copil odată, mama mea învăţătoare
M-a luat cu ea la şcoală, doar aşa, într-o plimbare.
Şcoala mi-a părut castelul, iară clasa cu fereşti
Poza mândră întâlnită într-o carte cu poveşti.
Ea, ţinându-mă de mână, mă purtă spre banca-ntâi
Şi o scurtă mângâiere mi-aşeză la căpătâi.
Banca-naltă, eu mai singur decât cucul mă simţeam
Şi-aşezat aşa pe vârfuri tot la mama mea priveam.
Aş fi vrut să fiu acolo lâgă ea şi nu aici
Lâng-aceşti copii din clasă, mult mai mari, dar tot pitici.
Am aflat chiar fiindcă mama tuturor le surâdea
Când ştiam că numai mie ea acasă îmi zâmbea.
După un timp, pe care astăzi poate doar l-am tălmăcit,
Clasa-ntreagă, întrebată, a fost pusă la ghicit.
-Dragii mei, să-mi spuneţi mie, a-nceput învăţătoarea,
Cine muntele-l întrece-n înălţime, iară marea
O întrece în mărime prin atâta bunătate?
Ce fiinţă este-n lume cea mai scumpă dintre toate,
Care mângâie când doare, care cântă când mângâie,
Stând de strajă suferinţei pruncilor la căpătâie?
Cine este-acea fiinţă fără care nu se poate,
Cea mai dragă, cea mai mare şi mai bună dintre toate?
Clasa-ntreagă se gândeşte... ochii mari, mintea-ncordată.
Un băiat parcă e gata să răspundă... şi o fată...
Nu ştiu ce fior mă prinse şi pe mine-ntr-o suflare,
Am uitat că sunt în bancă, mama că-i învăţătoare,
Şi pe când băieţi şi fete mâna ridicau în sus,
Eu, cu voce îndrăzneaţă, cu iubire de nespus,
Le-am luat-o înainte şi-am strigat fără de seamă:
-Cea mai scumpă din fiinţe-n lumea asta...
TU EŞTI, MAMĂ!

 MARTIE
 de Nina Cassian
Ultima ninsoare-a prins să cearnă...
Fulgul mare-a sărutat tăpşanul.
Mamă, când nici nu-mplinisem anul,
Tu mi-ai arătat întâia iarnă.

Mi-ai purtat mânuţa peste nea,
Ca să simt că-i rece, moale, bună,
Şi-ai privit cu mine împreună
Ţurţurul ca un tăiş de stea.

Toate anotimpurile-apoi,
Rând pe rând, le-ai colindat cu mine,
Ca să-nvăţ mai iute şi mai bine
Mândrele privelişti de la noi,

Şi-n căsuţa minţii să încapă
Bogăţia-atîtor înţelesuri
Câte spice se îndoaie-n şesuri,
Câte ceruri se răsfrâng în apă.

Tu, întâia mea învăţătoare,
Cu poveţe drepte calea-mi sameni
Şi mă-ndemni spre dragostea de oameni
Ca spre cel mai scump dintre izvoare.

Ştiu că mă fereşti de orice rău,
Şi-ţi mângâi cu palma mea cea mică
Bluza mirosind a levănţică,
Mamă, când mă strângi la pieptul tău.

Ultima ninsoare-ncarcă merii
Dar, curând, ce plini vor fi de floare!
Martie, mămico! Sărbătoare!
Sărbătoarea ta şi-a primăverii...

În comun
de Ana Blandiana

Deoarece
S-ar putea să fie ruşinos
Ce-o să vă spui,
Vă rog să nu-mi faceţi morală:
La mine-n odaie (pe jos)
Locuieşte un şoarece
(Pui),
Sub pardoseală,
Şi-n timp ce eu dorm
El îşi scoate încet,
Printr-o deschizătură specială
Făcută după uşă,
Mai întâi un botişor cochet,
Apoi două urechiuşe
Şi o blăniţă de un gri uniform,
Cum nu se poate mai şic,
Terminată printr-o coadă lungă şi subţire
Ca o barbă de pitic.
Şi începe să se zbenguie şi să se mire,
Să danseze şi să se fandosească
Copilăreşte,
Până când reuşeşte
Să mă trezească.
Iar atunci,
Ca şi cum ar fi făcut mare scofală,
O şterge grăbit şi mulţumit
Sub pardoseală,
Lăsând în urmă, ca-n cel mai rău vis,
O harababură de nedescris.
Şi toate astea pentru că nu mă-ndur
Să spun o singură silabă
Fără cusur,
Mai degrabă
Trei litere-n scris:
Pis...pis...
Dintre cuvinte
Cel mai mic,
Pis...pis...
Să-l audă numai
Arpagic.
Dare eu, deoarece
Sînt prea miloasă
Şi nu îl spun,
Stau cu un şoarece
În casă
În comun!