|
de Radu Gyr
Ce se-aude? Ce zvon lin? Ghioceii ies din humă şi sub cer primăverin sună clopote de spumă. Şi la sunetele mici care-n aer se desfoaie, gărgăriţe şi furnici se trezesc prin muşuroaie. Se îmbracă-n haine noi, ca în zi de sărbătoare, şi din peşteri ies apoi, să se-nchine lung la soare. Blând, de la fereastra lui, toporaşul le strecoară vestea bună cum că nu-i, nu-i nici un vrăjmaş pe-afară. Vioreau s-a sculat Şi-ntr-un ciob de rouă clară ca o fată de-mpărat se admiră-n oglinjoară. Un gândac în strai de scrum Vrea şi el să-i vadă faţa: - Uite, m-am oprit din drum, să-ţi spun bună dimineaţa!
0 Comments
de Ana Blandiana
Ieri am avut o vizită simandicoasă: A trecut pe la mine o broască ţestoasă. De fapt avea un aer atât de serios, Încît s-ar putea să fi fost un broscoi ţestos. Era destul de mic şi de tânăr, n-ai fi dat pe el doi bani, Nu cred c-avea nici cinci sute de ani. (Pentru că - ştiţi, desigur- aşa fără nici mun motiv Ţestoasele trăiesc un mileniu aproximativ). Totuşi ştia să se poarte, şi ştia să vorbească, Şi era foarte inteligent pentru o broască. Deoarece fusese crescut în natură, Se pricepea în agricultură; Şi pentru că experienţa lui era notorie, Se pricepea grozav la istorie Era o adevărată plăcere să-l asculţi, Dintre domnitori îi cunoscuse pe cei mai mulţi. Povestea despre Brîncoveanu şi Cantemir Şi despre alţii pe care nu mai ştiu să-i înşir. Dar – dacă nu se lăuda- se pare Că-l zărise chiar şi pe Ştefan cel Mare. Despre războaie doar n-avea prea multe de spus, Stătuse în carapace, ascuns. Oricum, mi-ar fi plăcut să-l ascund în penal, Să-mi sufle la istorie la extemporal. de Passionaria Stoicescu
Ochii lui sticloşi şi mari poartă-un fel de ochelari fără sticlă, numai ramă, să te înfiori de teamă. Prind în focul îngheţat orice frunză s-a mişcat, piatra care s-a clintit, zborul care-a fâşâit. Pe sub cetina brumată dă o roată, şi-nc-o roată, cine ştie, poate n-are somn vreun Şarpe, să-l ia-n gheare... Şoarec, Liliac, Gîndac îi cad bine la stomac. Stă la pândă ca Pisica şi mărunţii-i poartă frica. Are-un obicei ciudat; Râde după ce-a mâncat, dar nu râs cum ştii şi tu, ci un straniu „ Hu-hu-hu!”. de Vasile Alecsandri
S-a dus zăpada albă de pe întinsul ţării, S-au dus zilele Babei şi nopţile vegherii. Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt. Lumina e mai caldă şi-n inimă pătrunde; Prin râpi adânci zăpada de soare se ascunde. Pâraiele umflate curg iute şopotind, Şi mugurii pe creangă se văd îmbobocind. O, Doamne! iată-un flutur ce prin văzduh se pierde! În câmpul veşted iată un fir de iarbă verde Pe care-ncet se urcă un galben gândăcel, Şi sub a lui povară îl pleacă-ncetinel. Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare, Un gândăcel, un flutur, un clopoţel în floare, După o iarnă lungă ş-un dor nemărginit, Aprind un soare dulce în sufletul uimit ! |
Arhiva
March 2023
Autori
All
|
RSS Feed
