de Radu Gyr

Ce se-aude? Ce zvon lin?
Ghioceii ies din humă
şi sub cer primăverin
sună clopote de spumă.

Şi la sunetele mici
care-n aer se desfoaie,
gărgăriţe şi furnici
se trezesc prin muşuroaie.

Se îmbracă-n haine noi,
ca în zi de sărbătoare,
şi din peşteri ies apoi,
să se-nchine lung la soare.

Blând, de la fereastra lui,
toporaşul le strecoară
vestea bună cum că nu-i,
nu-i nici un vrăjmaş pe-afară.

Vioreau s-a sculat
Şi-ntr-un ciob de rouă clară
ca o fată de-mpărat
se admiră-n oglinjoară.
 
Un gândac în strai de scrum
Vrea şi el să-i vadă faţa:
-  Uite, m-am oprit din drum,
să-ţi spun bună dimineaţa!

de Ana Blandiana
Ieri am avut o vizită simandicoasă:
A trecut pe la mine o broască ţestoasă.

De fapt avea un aer atât de serios,
Încît s-ar putea să fi fost un broscoi ţestos.

Era destul de mic şi de  tânăr, n-ai fi dat pe el doi bani,
Nu cred c-avea nici cinci sute de ani.

(Pentru că - ştiţi, desigur- aşa fără nici mun motiv
Ţestoasele trăiesc un mileniu aproximativ).

Totuşi ştia să se poarte, şi ştia să vorbească,
Şi era foarte inteligent pentru o broască.

Deoarece fusese crescut în natură,
Se pricepea în agricultură;

Şi pentru că experienţa lui era notorie,
Se pricepea grozav la istorie
Era o adevărată plăcere să-l asculţi,
Dintre domnitori îi cunoscuse pe cei mai mulţi.

Povestea  despre Brîncoveanu şi Cantemir
Şi despre alţii pe care nu mai ştiu să-i înşir.

Dar – dacă nu se lăuda- se pare
Că-l zărise chiar şi pe Ştefan cel Mare.

Despre războaie doar n-avea prea multe de spus,
Stătuse în carapace, ascuns.

Oricum, mi-ar fi plăcut să-l ascund în penal,
Să-mi sufle la istorie la extemporal.

de Passionaria Stoicescu

Ochii lui sticloşi şi mari
poartă-un fel de ochelari
fără sticlă, numai ramă,
să te înfiori de teamă.

Prind în focul îngheţat
orice frunză s-a mişcat,
piatra care s-a clintit,
zborul care-a fâşâit.

Pe sub cetina brumată
dă o roată, şi-nc-o roată,
cine ştie, poate n-are
somn vreun Şarpe, să-l ia-n
gheare...

Şoarec, Liliac, Gîndac
îi cad bine la stomac.
Stă la pândă ca Pisica
şi mărunţii-i poartă frica.

Are-un obicei ciudat;
Râde după ce-a mâncat,
dar nu râs cum ştii şi tu,
ci un straniu „ Hu-hu-hu!”.

de Vasile Alecsandri

S-a dus zăpada albă de pe întinsul ţării,
S-au dus zilele Babei şi nopţile vegherii.
Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ
Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt.
 
Lumina e mai caldă şi-n inimă pătrunde;
Prin râpi adânci zăpada de soare se ascunde.
Pâraiele umflate curg iute şopotind,
Şi mugurii pe creangă se văd îmbobocind.
 
O, Doamne! iată-un flutur ce prin văzduh se pierde!
În câmpul veşted iată un fir de iarbă verde
Pe care-ncet se urcă un galben gândăcel,
Şi sub a lui povară îl pleacă-ncetinel.
 
Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare,
Un gândăcel, un flutur, un clopoţel în floare,
După o iarnă lungă ş-un dor nemărginit,
Aprind un soare dulce în sufletul uimit !