de Maria-Lucia Gavriluţă

O văd ca prin vis
Cu părul blond şi stins
Cu ochi negri, ocrotitori,
E ca un înger printre nori
Şi o minune pentru noi.

Oraşu-i gri, un peisaj condamnat
Fără de viaţă, un simplu loc uitat,
Doar paşii albi dau gene de lumină
Un soare blând se vede din înalt.

Ea lasă urme pe zăpadă
Şi-n dalbu-mi suflet de copil
Lumini  în ochi aprinde iar
Ca-n fiecare primăvară,
Cu soare blând şi cer senin.

de Ana Blandiana

Ieri dimineaţă pe la ora şapte,
Când era încă aproape noapte
Şi toţi copiii dormeau încă tun,
A fost săvârşită o crimă în prun.
Un vierme necunoscut s-a introdus
În pruna cea mai de sus.
I-a supt sângele dulce şi-n grabă
A azvârlit-o fără viaţă în iarbă.
Apoi, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat,
A plecat.
La ora opt şi zece minute apoi,
Furnicile au descoperit trupul prunii-n trifoi,
Şi l-au aşezat pioase pe-o pernă
Umplută cu foi de lucernă,
Şi l-au prohodit bătrâneşte pe rând,
Şi l-au coborât în pământ.
La ora nouă şi cinci au venit păsările, detectivii cei mici,
Şi le-au anchetat şi le-au acuzat pe furnici.
La ora zece fix au apărut procurorii cei mari,
Îmbrăcaţi în uniforme de grădinari.
Au pus întrebări prunelor înspăimântate
Şi-au cercetat totul cu severitate,
Şi-au dat în urmărire cu semnalmente ferme
Un vierme.
La ora treisprezece şi două minute exact,
Încă nu-l pomenea pe vinovat.
Ei nu ştiau că viermele nu fusese vierme, ci omidă
Pe care nu aveau cum s-o prindă,
Pentru că se transformase, fără niciun martor ocular,
Într-un fluture extraordinar
Ce se învârtea ironic şi graţios,
Ca să vadă ce se mai petrece jos ,
Iar ei, obosiţi de anchetă şi urmărire,
Se opreau din când în când să-l admire.

de Elisabeta Preda

Un pisoi micuţ de tot
Stă lingîndu-se pe bot
Cam năuc
Şi hăbăuc-
C-a văzut el în ferestre
Flori măiestre
Înflorite fără veste,
Crezând poate
Că sunt toate
Niscai straşnice bucate
Ori plăcinte mai de soi
Să le pape un pisoi.
Tocmai când vroia să-nceapă
Abia linse-un strop de apă -
Şi mirat,
Nu înţelege,
Cu ce le-o fi supărat –

De-au plecat-
Şi s-au dus aşa grăbit
Când de-abia le-a mirosit...

Maica iarnă cea bătrână
Scarmănă pe-afară lînă
Şi uimindu-l pe pisoi
Dantelă la streşini sloi.

de Mihai Eminescu

Copii eram noi amândoi,
Frate-meu şi cu mine.
Din coji de nucă car cu boi
Făceam şi înhămam la el
Culbeci bătrâni cu coarne.

Şi el citea pe Robinson,
Mi-l povestea şi mie;
Eu zideam Turnul Vavilon
Din cărţi de joc şi mai spuneam
Şi eu câte-o prostie.

Adesea la scăldat mergeam
În ochiul de pădure,
La balta mare ajungeam
Şi l-al ei mijloc înotam
La insula cea verde.

Din lut acolo am zidit,
Din stuful des şi mare,
Cetate mândră la privit,
Cu turnuri mari de tinichea,
Cu zid împresurată.

Şi frate-meu ca împărat
Mi-a dat mie solie,
Să merg la broaşte nempăcat,
Să-i chem la bătălie -
Să vedem cine-i mai tare.

Şi împăratul broaştelor,
C-un oacacá de fală,
Primi - porunci oştilor
Ca balta s-o răscoale.
Şi am pornit război.

Vai! multe broaşte noi am prins
- Îmi pare chiar pe rege -
Şi-n turnul negru le-am închis,
Din insula cea verde.
Spre sar-am făcut pace

Şi drumul broaştelor le-am dat.
Săltau cu bucurie,
În balt-adânc s-au cufundat
Ca să nu mai revie.
Noi am pornit spre casă.

Atunci răsplata am cerut
Pentru a mele fapte -
Şi frate-meu m-a desemnat
De rege-n miazănoapte
Peste popoare-ndiane.

Motanul alb era vistier,
Mârzac cel chior ministru -
Când de la el eu leafa-mi cer,
El miaună sinistru.
Cordial i-am strâns eu laba.

Şi împăratul milostiv
Mi-a dat şi de soţie,
Pe fiica lui cu râs lasciv
Şi ţapănă, nurlie,
Pe Tlantaqu-caputli.

Am mulţămit cu umil semn,
- Drept mantie-o prostire -
M-am dus l-amanta mea de lemn,
În sfânta mânăstire,
Într-un cotlon de sobă.

Şi ah! şi dragă-mi mai era!
Vorbeam blând cu dânsa,
Dară ea nu-mi răspundea
Şi de ciudă eu atunci
Am aruncat-o-n foc.

Şi pe şură ne primblam
Peste stuf şi paie
Şi pe munţi ne-nchipuiam.
Cu fiece bătaie
Mărsileam alături.

Şi pe cap mi se îmfla
Casca de hârtie.
O batistă într-un băţ.
Steag de bătălie.
Cântam: Trararah!

Ah! v-aţi dus visuri, v-aţi dus!
Mort e al meu frate.
Nimeni ochii-i n-a închis
În străinătate -
Poate-s deschişi şi-n groapă!

Dar ades într-al meu vis
Ochii mari albaştri
Luminează - un surâs
Din doi vineţi aştri
Sufletu-mi trezeşte.

Eu? Mai este inima-mi
Din copilărie?
. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
Ah! îmi îmblă ades prin gând
O cântare veche.
Parcă-mi ţiuie-aiurind
Dulce în ureche:
Lume, lume şi iar lume!