de George Coşbuc
Prin pomi e ciripit şi cânt,
Văzduhu-i plin de-un roşu soare
Şi sălciile-n alba floare-
E pace-n cer şi pe pământ.
Răsuflul cald al primăverii
Adus-a zilele-nvierii.

Şi cât e de frumos în sat!
Creştinii vin tăcuţi în vale
Şi doi de se-ntâlnesc în cale
Îşi zic: Hristos a înviat!
Şi râde-atâta sărbătoare
Din chipul lor cel ars de soare.

Pe deal se suie-ncetişor
Neveste tinere şi fete,
Bătrâni cu iarna vieţii-n plete;
Şi-ncet, în urma tuturor,
Vezi şovăind câte-o bătrână
Cu micul ei nepot de mână.

de George Topîrceanu

Aseară, prin grădina amorţită,
Din tufe de pelin cu frunze mici
A apărut în taină un arici,-
O mică vietate ghemuită.

Copiii l-au zărit de pe cerdac
Cum se mişca domol pe sub gutui,
Şi toţi au alergat în jurul lui.
Iar el a-ncremenit pe loc, posac,
Cum îl prinsese vremea pe cărare,-
Ca o perniţă sferică în care
O fată rea, ca să se joace,
A-nfipt o sumedenie de ace.
Băteau copiii din vătrai şi cleşte
Dar el tăcea, săracul, ca un peşte,
Şi doar fiori de groază, când şi când,
Treceau prin trupşorul lui plăpând...

Am alungat copiii să se culce
Şi-n înserarea limpede şi dulce
Ce se lăsa din cer încetinel,
Am stat acolo singură cu el.

Şi mă-ntrebam pe gânduri: Oare cum
A fost făptura-i la-nceput de lume?
Din care veacuri înnecate-n fum
Porni el oare, ca un scai, la drum,
Să se oprească-n dreptul meu anume?

Ce vânt vrăjmaş şi mohorât
Ca pe-un măcieş pitic l-a scuturat,
De-a mai rămas dintr-însul doar atît:
Un ghem de spini, ostil şi speriat?

O fi având el oare pui?
Mă-ntreb, deşi nu pot pricepe:
Cum sug ei oare, fără să se-nţepe
În ghimpii lui?...

Când a simţit că-i singur doar cu mine
Şi nici un duşman dinspre casă nu mai vine,
A scos cu frică de sub el
Un bot timid şi mic, ca de căţel,
Şi cu instinctul lui obscur
A explorat terenul împrejur.
Şi-abia ciulindu-şi ţepile pe spate,-
Pe sub petunii grele de parfum,
Atras de noapte şi singurătate
Şi-a căutat încet-încet de drum...
S-a mai oprit în magheran o dată
Ca sub îndemnul unei tainice porunci,
Apoi a dispărut pe sub poiată...

Şi nu l-am mai văzut deloc, de-atunci.

de Tudor Arghezi

Am în grădină cinci pisici
Din care două sunt pisoi,
Ele – gingaşe, moi şi mici
Ei – dolofani şi zdraveni amândoi.

Spinări, picioare,-ncheieturi ca fierul,
Unghii de şoimi şi colţii lungi, de fiare,
N-ar cuteza nici şarpele, nici jderul
Să simtă-n ceafă crâncenele ghiare.

Când calcă-n flori şi dau să se oprească
S-asculte parcă un murmur pierdut,
Le cade ca pe-o scoarţă oltenească
Ţesută umbra printre foi de dud..

Sînt tigrii mei, de veche obârşie,
Şi mă mândresc cu neamul lor cel mare,
Şi bărbătesc şi blând la duioşie
Şi-ntradevăr ţesuţi ca pe covoare.

Dar de ajuns să latre un căţel,
Că fug în pomi şi  uită şi de mine .
Tigri de junglă neagră, staţi niţel,
Că mi-aţi făcut mândria de ruşine.

de Otilia Cazimir
De pe-o „bună dimineaţă”
Cu tulpină de cârcel,
A sărit un gândăcel
Cu mustăţile de aţă.

Alţi gândaci, mărunţi şi roşii,
Care-si poartă fiecare
Ochelarii pe spinare,
Dorm la soare, somnoroşii!

Iar pe-un fir de păpădie
Ce se-nalţă, drept, din iarbă,
Suie-un cărăbuş cu barbă,
În hăinuţă aurie.

Suie, mândru si grăbit,
Sa vestească-n lumea mare:
- Preacinstită adunare,
Primăvara a sosit!