de George Coşbuc

A venit un lup din crâng
Şi-alerga prin sat să fure
Şi să ducă în pădure
Pe copiii care plâng.
Şi-a venit la noi la poartă
Şi-am ieşit eu c-o nuia:
-„Lup flămând cu trei cojoace,
Hai la maica să te joace!”-
Eu chemam pe lup încoace,
El fugea-ncotro vedea.
 
Ieri, pe drum, un om sărac
Întreba pe la vecine:
-„Poartă-se copiii bine?
Dacă nu, să-i vâr în sac!”
Şi-a venit la noi la poartă
Şi-am ieşit eu şi i-am spus:
-„Puiul meu e bun şi tace.
Nu ţi-l dau, şi du-te-n pace!
Eşti sărac, dar n-am ce-ţi face!
Du-te, du-te!” Şi s-a dus.
 
Şi-a venit un negustor
Plin de bani, cu vâlfă mare;
Cumpăra copii pe care
Nu-i iubeşte mama lor.
Şi-a venit la noi la poartă
Şi-am ieşit şi l-am certat:
-„N-ai nici tu, nici împăratul
Bani să-mi cumpere băiatul!
Pleacă-n sat, că-i mare satul,
Pleacă, pleacă!” Şi-a plecat.

de Aurora Georgescu

In pădure la răcoare
Este mare adunare
De insecte zburătoare
Ce discută cu ardoare.

Licurici, greieri, lăcuste,
Buburuze, fluturi, muşte
Albine, viespi şi ţânţari
Gândăcei şi chiar bondari.

Sunt aici să hotărască
Cum să facă să mai crească,.
Fiindcă sunt atât de mici
Că le-nghite şi-un arici

Ziua-ntreagă au tot vorbit,
Dar nimic n-a folosit.
Tocmai când vroiau să plece
Că-ncepea să fie rece,

Le-a strigat un pui de-al lor-
– Ce mare filozofie?
Faceţi cum îmi spuneţi mie:
Mâncaţi tot din farfurie!

de Viorel Gârbaciu

De aici, din Gorj plecat-a,
Ca să biruie cu gândul,
şi cu dalta-i fermecată.

Mai presus decât cuvântul
Ori  decât al razei zbor
Spre-nălţimile astrale,
E urcuşul orbitor
Al Măiastrei dumisale.

Eu atâta spun şi scriu:
Că Brâncuşi, sfântul cu dalta,
A lăsat la Târgu-Jiu
 O Coloană, Masa, Paorta-

Trei minuni, prinse-n trei nume,
Ce pot pururi să vorbească,
Pretutindenea în lume,
Despre Arta românească.

de Vasile Voiculescu

Ce paşnic era satul... Pitit la poala culmii
Ca un ostrov de cuiburi sub straşina-nvechită,
Îl străjuiau din muche, doinindu-i pururi, ulmii
Şi-l încingea pe vale pădurea de răchită.

Părea bîrlog sălbatec scobit în cremeni sparte,
Ştiind numai de datini, de hori şi dragul glumii,
Ferit din drumul mare, pierdut aşa departe,
Ca-n basmul cu cetatea la marginile lumii!

De cum intrai pe poarta ce-ţi deschidea jitarul,
Te-ntîmpina cu cinste bătrîna noastră casă,
Părînd,  din largul curţii ce prejmuia hotarul,
Că-ţi zice bună vreme, poftindu-te voiasă.

Tihnita-n rost şi-n robot, ca un altar de sfîntă,
Curată,-ncăpătoare, primind cum se cuvine,
La spate cu fîntîna şi-un tei cu coama frîntă
Şi-alături cu prisaca chiaburilor albine,

Aşa am pomenit-o pe cînd trăiau bunicii,
Zîmbind, ocrotitoare, la marginea pădurii...
Pelinul, izma, cimbrul, rochiţa-rîndunicii
Umpleau nesupărate tot globul bătăturii.

Şi-şi împărţeau frăţeşte, vălmaşi, ogradă toată
Pometuri pîrguite de-a verilor arşiţă;
Doi nuci umbroşi ca noaptea, cu foaia-ntunecată,
Se-mbrăţişau cu cîţiva butuci vînjoşi de viţă.

Vecini aveam pîrgarul, om harnic şi cu carte,
Fecior isteţ de popă, ce-ades cînta la strană,
Şi-n deal Gavril Pîndarul, un moş uitat de moarte,
Ce-a fost, spunea, la oaste şi-avea şi-un semn de rană.

Mai sus, spre miazănoapte, ne stăvilea priporul...
Urcau apoi largi plaiuri, se netezeau poiene,
Şi-n fund, ocol dînd ţării, munţi suri ţineau soborul
Şi-şi negurau adesea albitele spîncene.

Plutea pe noi o pace adîncă, robitoare,
Ca peste-un schit ce pururi ar sta la rugăciune,
Şi-şi revărsa seninul întreaga-i sărbătoare
Pe inimile noastre, în vremi nespus de bune!

Mijea, sfioasă-n suflet, cucernică şi dreaptă,
Ca zorile de vară, domoala fericire.
Curgea viaţa dulce, firească şi-nţeleaptă,
Cum curg din guri sfinţite lungi stihuri de psaltire...

Şi nu ştiu aste vremuri de-au fost ani lungi ori clipe...
Creşteam în cuibul paşnic şi-ntocmai ca lăstunul
De cum prinsei oleacă a bate din aripe,
Zburai în lungul lumii şi părăsii cătunul.